Pășesc în fostul cinematograf Flacăra din Turnu Măgurele după aproape patru decenii… Clădirea a fost renovată și a întinerit, parcă. Nu și eu… Am emoții, cum altfel ?
Aici, până la plecarea în armată, veneam de vreo două ori pe săptămână ca să vizionez ultimele noutăți cinematografice, una nu-mi scăpase de la Chaplin, Stan și Bran încoace ! Căpătasem această pasiune încă de la Cernavodă, când descoperisem mirajul pânzei fermecate în care eroii aveau chip și vorbeau, Doamne, ce fascinat eram ! Mă îndrăgostisem iremediabil de pistolarii americani, de western-urile pline de acțiune și suspans. Târziu am observat că toate se sfârșeau cam la fel, personajul principal îi biruia pe cei răi, dar amănuntul cu pricina nu mă deranja deloc… John Wayne, Clint Eastwood, Burt Lancaster, Dean Martin, Lee Marvin, Kirk Douglas, Robert Mitchum și Richard Widmark deveniseră idolii mei, alături de Giuliano Gemma, chipeșul italian lipit definitiv de… dolarul găurit. A, și Winettou, și Old Shatterhand, ehe, personaje de visare la vârsta aia de lapte…
Încetul cu încetul, mărindu-mă, după ce am gustat cu nesaț și din dramele lui Raj Kapoor și am lăcrimat îndestul la O floare și doi grădinari, am descoperit și altfel de povești, cu Marlon Brando, Charles Bronson, Richard Burton, Gene Hackman, Humphrey Bogart, Gregory Peck, Robert Redford, Anthony Quinn, Roger Moore, Tony Curtis, Paul Newman, și alții ale căror nume îmi scapă acum…
În timpul studenției am trăit clipe de neuitat la Casa de cultură „Grigore Preoteasa”, cu acele prologuri ale unui spirit profund și generos – Tudor Dumitrescu, fie-i țărâna ușoară ! Și mi-am învins stupida prejudecată de a ocoli în veci filmele sovietice, iar Călăuza lui Tarkovsky m-a vindecat de prostia cu pricina. I-am descoperit, firesc, pe Dustin Hoffman, Al Pacino, Robert de Niro, starurile hollywoodiene ivite în constelația modernă, ultima pentru mine.
Unde mai pui că încă de pe la 10 ani cumpăram revista Cinema și o citeam pe nerăsuflate, bașca epistolele trimise câtorva actori străini prin care le ceream fotografii, iar ei îmi răspundeau întocmai, culmea, o bucurie în formă continuă, vă dați seama! Nimic nu-mi scăpa din lumea aceea misterioasă și sclipicioasă, și, uneori, vedeam o peliculă de mai multe ori!
De asemenea, seară de seară mă postam în fața televizorului și nu mă dezlipeam de ecranul alb-negru până nu se terminau crâmpeiele paradisiace turnate în sunet și lumină ce-mi tulburau somnul. Ori cum aș putea să uit sărbătoarea de miercuri – Cinemateca -, cu o coloană sonoră și cu imagini imposibil de șters din memorie ? Răzbunătorii, Sfântul, Invadatorii, Incoruptibilii, Colombo, Planeta giganților, Un șerif la New York și câte alte seriale îmi stârneau imaginația de sâmbătă ori duminică, un ritual arar încălcat.
Vă întrebați de ce nu am pomenit și despre partenerele de sex feminin ale tocmai înșiruiților eroi, nu ? Ei bine, ele îmi păreau a fi simple decoruri, personaje secundare, cu toate că Greta Garbo, Marlene Dietrich, Bette Davis și Ingrid Bergman reprezentau cu totul și cu totul altceva! Fără să-mi explic întrucâtva, mă fascinaseră ca muieri Sylva Koscina, Michèle Mercier, Raquel Welch și Ursula Andress, ca și italiencele Claudia Cardinale și Sophia Loren, însă doar atât.
Îndărătnic din fire, nesocoteam cinematografia neaoșă și foarte târziu, la maturitate, mi-am dat seama că fusesem iarăși ridicol cu prejudecata asta. Aidoma procedasem și cu literatura băștinașă, păcatele mele, o consideram lipsită de valoare, marginală și neinteresantă.
Dacă mi-ar fi zis cineva că voi renunța la plăcerea cu pricina, l-aș fi luat în bășcălie… Numai că înapoiat acasă prin repartiție guvernamentală în 1987, ca procuror stagiar, am refuzat să-mi târguiesc un televizor, iar la cinematograf n-am mai călcat. Mutat la București, mi-am păstrat obiceiul și abia în 1992 o fostă colegă de facultate mi-a dăruit obiectul a cărei lipsă n-o resimțisem deloc. Dar geaba, munca de criminalist îmi ocupa întreaga zi, astfel încât nu mai găseam starea potrivită delectării cu filme artistice. Apoi, eu trăiam cam zilnic fel de fel de secvențe reale cu asasini și îmi ajungea. Asemenea mi s-a întâmplat și avocat fiind, timpul alocat micului ecran reducându-se la ceva știri și meciuri de fotbal, un sport gravitând în „jurul unui obiect atât de neserios ca balonul rotund”, vorba inegalabilului Radu Cosașu, un cinefil de Champions League ! Da, știu, „e plictisitor de inteligent”, ca să-l citez în continuare pe același „Belphegor”.
Vasăzică, de aproape patruzeci de ani am rupt legătura cu pasiunea de odinioară și n-am nicio remușcare, dimpotrivă. Am înlocuit-o cu scrisul și cititul, iar orice carte lecturată înseamnă nu un film, ci o droaie ! Dumnezeule, nimic nu o întrece în zborul lăuntric provocat cu fiecare pagină întoarsă !