A șaizeci și cincea mea primăvară stă tot îmbufnată, nu-i chip să-mi zâmbească… O iau cu binișorul, îi satisfac droaia de capricii, îi promit câte-n lună și-n stele, dar geaba, ea mă privește cu posomoreală… Sătul de atâtea nazuri, o las în plata Dumnezeului anotimpurilor și dau fuga la barou, împins de la spate de vârsta pensionării tocmai împlinite. Habar n-am la ce birou trebuie să ajung și ce proceduri trebuie să urmez, așa încât urc, la întâmplare, la etajul doi. „Ați greșit, vedeți mai sus”, mă îndrumă o femeie de serviciu. La trei, nici pomeneală, cel puțin așa mă lămurește o funcționară cam acră. „Coborâți la unu’ ”, mă scoate din impas cineva în cunoștință de cauză. Răsuflu ușurat, după ce citesc pe o ușă denumirea serviciului căutat. Doamna de aici e de-o amabilitate neverosimilă și îmi explică pe îndelete, ca unui școlar, fiecare pas și fiecare act necesar constituirii dosarului. Mi le și notează, așa încât plec încântat, specia umană mai are șanse să se salveze.
A doua zi, revin, având asupra-mi teancul de documente solicitate, le depun în copie la registratură și mă întristez brusc. De-acum încolo, hârtiile alea nu-mi vor mai folosi la nimic… Nici livretul militar, nici diploma de absolvire, nici foaia matricolă, nici cartea de muncă! Trecutul meu universitar și profesional nu va mai interesa pe nimeni, singurul act de identitate ce-mi va fi cerut se va rezuma la… talonul de pensie[1]. Mda, vine o vreme când orizontul se strânge deprimant și în viața ce-ți rămâne nu mai ai nevoie de prea multe lucruri. Ești asemenea marinarilor aflați pe o ambarcațiune care ia apă, siliți să-și arunce peste bord tot ce le prisosește, altminteri se scufundă și ei.
Era să uit ceva… Completând feluritele fișe, am constatat, abia acum !, că primele două cifre de pe certificatul de naștere sunt 1 și 3, adică numărul… 13[2]. Vasăzică, soarta mi se sorocise dintru început și mă umflă râsul gândindu-mă că domiciliul din urmă, ce va fi menționat în actul de deces, va fi București, Calea 13 Septembrie… Doamne, cum de n-am observat detaliile acestea decât la final de drum ?
Ei bine, de-aici încolo se deschid porțile celui de-al cincilea București, unul fără vreum interes pentru cititori, anost și cu un viitor incert. Și-apoi, cui îi pasă de dramele lăuntrice ale pensionarilor ? Cel mult copiilor și nepoților osânditului la nevolnicie, atât. Ori puținilor prieteni rămași vii și cu mințile întregi din confruntarea nemiloasă, cu final anticipat, numită… viață.
*
Și, vorba îngrozitoare a lui Ludovic Filip, „vine o noapte când se termină totul, când aşa de multe fălci ne-au crănţănit încât nu mai avem putere să rezistăm şi carnea atârnă pe trupurile noastre de parcă ar fi fost mestecată de fiecare gură”[3]… Numai că un al șaselea București, al eternității, nu va exista, întrucât cenușa îmi va fi aruncată în alte zări, m-am hotărât deja și de multișor. Aici nu-i locul potrivit ca să te înveșnicești, te strâng de moarte dalele de beton ce acoperă pământul oriîncotro ți-ai arunca privirea. Or, eu îmi doresc să fiu „cu Dumnezeu acasă, pretutindeni”[4] ! Deși mă încearcă îndoiala, căci „îl simt pretutindeni, îl vreau pretutindeni, dar îl uit foarte des !”[5] Cumva să fie de vină vorbele alea cutremurătoare ale lui Ödön von Horváth: „Nu e nimic mai teribil decât Dumnezeu”[6]? Oare ? „Om muri și om vedea”, însă, până atunci, adio, Bucureștiul meu vremelnic !
Ce soartă binevoitoare mi s-a hărăzit și ce vis împlinit ! Căci, în plină resemnare, a sunat ceasul revoluţiei (cel puţin aşa ni se zicea oficial) și am fugit la Bucureşti, ca la o iubită îndelung şi dureros curtată din clipa absolvirii facultăţii. Mi-a stat complice alt prieten providenţial, Ovidius Păun, fie-i ţărâna binefăcătoare ! Era musai să uit ce învăţasem vreo trei decenii, dar cine e în stare să se uite pe sine ? Crescut pe rogojină şi la opaiţ, m-au prins dinapoi „iscoadele diavolului” – telefonul mobil, internetul, ipodul și Inteligența Artificială -, de la Islaz m-am nimerit la New York şi nu numai. Puzderie de vieţi într-una singură, epoci de-a dreptul ! Adesea, am senzaţia că sunt un eşuat pe o fâşie străină, o relicvă aruncată de valurile modernităţii dezumanizante pe un ţărm ostil. Un metec definitiv…
Îmi termin periplul prin cetatea lui Bucur, ciobanul întemeietor al urbei valahe. O mulțime de senzații mă încearcă, adunate vraiște înlăuntru-mi. De la „București, oraș al poeziei” și „cuibușor de nebunii”, ne-am trezit în „orașul martir”, zgribuliți și îngrijorați de perspectiva imediată. Mda, „sub ochiul tăios al soarelui, ceţurile se stingeau ca visele. (…) Pământul dormise dezvelit şi chinuit, ca o mamă de pe care lunecase plapuma”[7]. Brrr, ce frig se ridică din anunțurile despre viitor!
Coboară amurgul, în culori tot mai posomorâte. „Seara e un ștrengar, se plimbă pe trotuar”, îmi răsună în urechi refrenul unui cântec de demult. Da, știu, asta se petrecea odinioară, acum, pe trotuar, se îmbulzesc mașinile, abia mai reușești să te strecori printre ele…
Gata, îmi ajunge preumblarea prin capitala din ce în ce mai cosmopolită și mai depersonalizată, mă retrag în vizuina domestică !
[1] Culmea coincidenței, la 1 aprilie 1997 intram în avocatură, iar la 1 aprilie 2026 primeam decizia de pensionare, ce încheiere perfectă de ciclu existențial !
[2] Nu-i ficțiune ceea ce vă voi povesti acum… De când am început să conștientizez lumea dimprejur, am avut oroare de numărul 13, o superstiție ce-și făcea de cap în privința mea. Mereu și mereu, cu o încăpățânare dezarmantă. Dar să vă prezint argumentele, doar sunt jurist, bașca și avocat pledant ! Așadar, în zilele cu pricina mă întorceam de la școală cu note sub 4, invariabil, sau mi se întâmpla ceva rău. O dată, la fotbal, am îmbrăcat tricoul cu fatidicele cifre alăturate și mi-am rupt mâna… Vă închipuiți, deci, că-mi doream din tot sufletul să șterg din calendar și nu numai numărul aducător de ghinioane cu toptanul. Însă te pui cu destinul ? Haida-de, să fim serioși ! Și contrar voinței mele, iată-mă plecat la București, la examenul de admitere la facultate, pe 13 iunie 1983. De parcă nu ajungea, m-am cazat în căminul P 13 din Regie, iar concursul s-a ținut la Universitate, pe nu știu ce stradă nr.13, în amfiteatrul 413… Acasă, m-am întors cu trenul, pe locul 13 din compartiment, iar media de intrare a fost 9,13 ! Puțină răbdare, că n-am terminat ! În condica grupei, după ordinea alfabetică, figuram pe poziția a treisprezecea, în practica agricolă de la Chiselet (lângă Oltenița) am locuit două săptămâni în camera 13, întâiul bilet tras în prima sesiune a purtat numărul… 13… Să mai continui ? Suficient, mă opresc aici, împărtășindu-vă secretul că de-atunci încoace cuplul numeric invocat mi-a adus totdeauna noroc, ba dacă era pe lista de ședință cu dosare, ba dacă era inclus în numărul dosarului, ba dacă îl regăseam în ora fixată în programul instanței de judecată…
Culmea, toate astea le scriu azi, 13 aprilie 2026…
[3] Henry Miller, Tropicul Cancerului
[4] Alice Voinescu, Jurnal
[5] Alice Voinescu, Jurnal
[6] Ödön von Horváth (Jeunesse sans Dieu), citat de Alice Voinescu în Jurnal
[7] Andrei Platonov, Cevengur