E 4 iunie 2026. Astăzi, nepoata mea, Aria, împlinește 12 ani! Dis-de-dimineață, înainte să plece la școală, o vizităm pe neanunțate și îi urăm multe veri, să fie sănătoasă și ferită de ghinioane ! Ea, ușor fâstâcită, ne îmbrățișează și se grăbește să-și termine de mâncat felia de tort începută. „Pe diseară!” îi zic la plecare și ne despărțim.
Da, căci la ora 17 îmi voi lansa, la Muzeul Fotbalului, cartea De la Montevideo la Doha, povestea campionatelor mondiale de fotbal, după ce în 2025, în primăvară, aceasta a apărut și la editura pariziană Edilivre. Până atunci, am vreme să îmi corectez niște texte recente și să mai pun la punct niște detalii, ca-ntotdeauna înaintea unui astfel de eveniment. Nici n-ajung bine la birou, că o veste mă siderează de-a dreptul, ceva în legătură cu târgul Bookfest, tocmai deschis în București. Ei bine, Asociația Editorilor din România a trimis o notificare organizatorilor evenimentului cu pricina, atenționându-i că, „sub sancțiunea evacuării standului și a achitării de daune interese”, li se interzice „comercializarea titlurilor apărute la editurile de mai jos: RAO, Integral, Meteor Press și Tritonic”… Vasăzică, RAO, fără de care volumele mele – aproape 30 !! – n-ar exista, e pe lista proscrișilor, vinovați că… Chiar, ce-o fi păcătuit ? Fiindcă, întâi și-ntâi, ți se aduce la cunoștință acuzația, stabilită – în cazul de față – definitiv, printr-o hotărâre, altminteri totul pute a arbitrar și a abuz ! Mă mir naiv, zău, doar am văzut atâtea în multele decenii de experiențe judiciare….
Timpul a zburat pe nesimțite și iată-mă în Centrul Vechi, după ani și ani… Terasele îngrămădite pe străduțele înguste și ponosite sunt pline, îndeosebi cu turiști străini. Am senzația că mă aflu altundeva, dincolo de Nădlac, iar nu pe malurile Dâmboviței! „Unde e strada Gabroveni?” întreb la un moment dat și mi se indică direcția. Clădirea căutată e cam vizavi de magazinul „Cocor” și îi calc pragul prima oară. Îmi arunc un ochi prin magazinele de la parter și de la etaj, iar apoi cobor în sala aleasă să-mi găzduiască povestea… Mda, destul de micșoară, remarc cu strângere de inimă. De fapt, aici este barul, un loc de taifasuri, ca între microbiști… Surprinzător, vreo șase televiziuni și-au trimis carele de reportaj, proțăpite în mijlocul încăperii ! Devin curios, ce i-o fi adus la o întâlnire ce nu anunță nimic pentru rubrica breaking-news?! La naiba, „nu lăsați adevărul să vă strice o știre bună !”, vorba nemuritorului Ioan Chirilă, transformată în regula de aur a gazetăriei de oriunde… Oho, și ce de prozeliți s-au ivit în mass-media, revendicându-se din legea nescrisă a presei, și ce de știri bune ne zguduie liniștea minut de minut !
Ușor-ușor, sosesc și invitații, că nu degeaba răspândisem zvonul pe blogul personal și nu numai. Prieteni, cunoscuți, oameni de fotbal și curioși s-au strâns laolaltă, stârniți de pasiunea asta nevindecabilă. La ceasul tocmit, ne așezăm la masa centrală și îi rog pe Costel Zotta, Gică Moise și Florin Deaconu (arbitri, cândva) să dea drumul la joc ! Concentrați ca la loviturile de departajare, realizatorii de emisiuni sportive Ionel Stoica și Marian Olaianos își notează de zor în carnețelele de pe masă, de parcă s-ar pregăti pentru o transmisiune în direct. Îi salut pe spectatori și îl rog pe fostu-mi dascăl din facultate, Alexandru Athanasiu, să ne spună câteva cuvinte despre pruncul de celuloză scăldat în cristelnița publicistică. Îl ascult cu încântare (ca și ieri, ca și alaltăieri…), un spirit universal, de-o cultură impresionantă, inclusiv fotbalistică. Ehe, ce ne mai încontram odinioară, în pauzele cursurilor ori seminarelor, dumnealui fiind stelist, iar eu, dinamovist! Incursiunea sa discursivă prin istoria „sportului-rege” mă captivează, ca și trimiterile la antrenorii ce au influențat sistemele tactice. Laudele ce mi se aduc mă copleșesc, însă trebuie să-mi păstrez luciditatea, așa că le povestesc celor prezenți fel de fel de istorioare personale, cu Dumitrache, Dobrin și Pelé în rolurile principale, și îl introduc în piesă pe Marius Mitran, celălalt ghid, o adevărată enciclopedie fotbalistică. Cu știutu-i farmec de povestaș inegalabil, ni se mărturisește pe de-a-ntregul cum s-a retras din proiectul Basmul fotbalului și mă năpădesc amintirile… Știți, în lipsa lui, n-aș mai fi avut parte de trei finale de Champions League văzute din înaltul tribunelor lisaboneze, milaneze și berlineze, motiv să-i mulțumesc mereu și mereu!
Trebuie să închei cumva mica sărbătoare editorială, să găsesc acel ceva în stare să nu se uite curând, să dăinuie în memoria participanților. Hodoronc-tronc, mă pomenesc îndreptându-mă cu microfonul spre „Miți” Majearu, pe care îl provoc la o scurtă confesiune, că doar e deținător al Cupei Campionilor Europeni din 1986, ca echipier al Stelei, acea fabuloasa Steaua, o tempora! Îl aplaudăm pe timidul gălățean, sclipitor pe gazon, când dribla cu o ușurință năucitoare, și rămân pe poziție. În cadrul ușii îl zăresc pe Rică Răducanu și îl iau prin surprindere, ca Domazos, în meciul acela de pe urmă al calificărilor, cu grecii de la București, pașaportul nostru către Mexic 1970. „Cum ți-a marcat, bre, Cruyff două goluri în ianuarie 1970? A, și ce-ai avut, bre, cu Nelson, portugehzul, de l-ai plesnit cu palma, în victoria aceea istorică?” îl atac frontal și „Tamango” nu se dă înapoi, dimpotrivă! Doamne, ne amuzăm copilărește, că d-aia îl iubim de-a pururea pe „Ricanu” ! Să-l iscodesc și despre Čapković, cehul? Să-i amintesc și despre cum a ațipit cu mingea în brațe la Helsinki, năzbâtie ce ne-a costat un punct? Altădată, sigur va fi și un altădată! În preajmă sunt și Orac, Movilă, Mihăescu și Dragnea, un quartet care, astăzi, ar umple stadioanele și ne-ar mângâia sufletele nealinate de suporteri… Nu scap ocazia și-l zgândăr la o confesiune pe Costel, autorul golurilor de colecție din poarta unor formații uriașe – Inter, Liverpool și Hamburger SV – , de neimaginat în prezent… Stângaciul de aur al „Câinilor roșii” e dezinvolt și precis, precizia șuturilor sale verbale nu s-a diminuat câtuși de puțin! Ionuț Lupescu așteaptă la intercepție și nu se înșală, că inteligența în joc i-a fost calitatea primordială. A, și constanța, da ! Nescontat, fiul lui Culae se arată optimist, de vreme ce nu exclude o repetare odată și odată a performanței „Generației de Aur” la un Mondial… Paul Cazan stă retras, ca un libero de modă veche, pregătit oricând să măture vreun atacant scăpat din marcaj. Mi-l aduc aminte din „Regie”, la acea partidă de pomină cu Xamax, când Hagi l-a umilit pe Stielike, monumentalul german… „De ne-am fi ridicat și noi, fundașii, la nivelul lui Gică”, se tânguie încă apărătorul de-o modestie uluitoare. Apropo, prin 2013 poposeam la Neuchâtel, la Adrian Ursea[1], eu fiind un intrus în trupa ploieștenilor păstorită de Bogdan Conț. Am disputat un amical pe arena clubului faimos în Europa prin anii ’80, iar apoi am mers acasă la Gilbert Facchinetti și ne-am întins la palavre[2]… „Cum se mai vede fotbalul românesc de la tine, din Elveția?” îl încerc pe Adi, nu demult antrenor principal și în Franța, la Nice ! „Nu prea se vede, se discută doar despre trecutul fotbalului românesc”, ne dezvăluie, sincer ca-ntotdeauna, interlocutorul, care ne-a plimbat atunci și pe la CERN (Organizația Europeană pentru Cercetare Nucleară), centru situat la granița dintre Elveția și Franța, lângă Geneva, la Meyrin. Alt „găzar”, Cristi Vlad, viitor absolvent al Școlii de directori sportivi, urmărește emoționat destăinuirea concitadinului său. Trăim, așadar, din trecut și în fotbalul autohton… Motiv să-l iscodesc pe Florentin Marinescu, unul dintre artizanii miracolului roș-albastru din 1986, și explicațiile sale sunt valabile și azi, numai că nu poți să faci din alde Tănase, Olaru, Miculescu și O.Popescu un T. Stoica, Bölöni, Belodedici, Lăcătuș sau Iovan, păcatele mele!
Unde au dispărut, totuși, Mitică Dragomir și Mircea Sandu ? Tare mi i-aș fi dorit la microfon, căci au trăit atâtea în jurul „dreptunghiului verde” încât ne-ar fi suficiente săptămâni întregi să ni se povestească… S-a demarcat altundeva și Florin Răducioiu, golgheterul naționalei de deunăzi, un urmaș al „Mopsului”… Cornel Papură s-a plasat pe linia de fund, sperând, probabil, că nu-l voi dibui? S-a înșelat, însă… „S-a terminat cheful în Bănie?” îi arunc nada, și răspunsul nu întârzie. Îl marchează strâns rapidistul More Târțău, iar lângă el șade în picioare Ciprian Ene, juniorul Chimiei Turnu Măgurele la sfârșitul anilor ’70… În galerie s-a pitit și Adrian Pigulea, alt juvete cu aureolă de campion național, prieten vechi. Ca și Titi, Florin, Sorin, Bogdan sau Lucică, coechipierii mei din 1993 și până în 2021, adică trei decenii de împliniri mărețe pe terenurile patriei ! „Vreau să spun și eu ceva!” îl aud pe Tudorel Butoi, stăpânul poligrafului pe vremea când vânam criminali prin Capitală, laolaltă cu Lucian Guran și Dan Antonescu (aflați la niscaiva scaune distanță) și ei amatori de miuțe cu noi. „Șarpele cu ochelari”, temut în lumea asasinilor de demult, deapănă o istorioară colbuită și cu asta, basta, îi aduc un omagiu OMULUI Ovidius Păun, alt chip al destinului ce mi s-a hărăzit și ne luăm la revedere, mascarada fotbalistică intercontinentală din Canada, Mexic și SUA se va urni mintenaș…
Întârzii la o bere cu foștii coechipieri și râdem, de parcă am fi iarăși în vestiar, în ciuda vremurilor schimbate, în rău, bineînțeles… Brr, ce speluncă a devenit Centrul Vechi, ocoliți-l de vă dă mâna, e sordid ! Câțiva vagabonzi ai străzii, cu privirile încețoșate și cu trupurile tremurânde de droguri și alcool, cerșesc agresiv. Unul e melancolic și cântă nostalgic…
„Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate”[3]…
P.S.: În siajul evenimentului de săptămâna trecută, ieri am fost invitatul fostelor glorii dinamoviste, la o mică petrecere, la care au participat Țețe Moraru, Ion Marin, Ionel Augustin, Costel Orac, Meri Dragnea, Ioan Andone, Mircea Rednic, Dorin Mateuț, Cornel Țălnar, Iulică Mihăiescu, Gică Mihali, Ionuț Lupescu, Lică Movilă, Viorel Radu, Iulian Nemțeanu, Marius Nicolae (inclusiv tatăl său), Ionel Dănciulescu și Claudiu Niculescu… Ehe, ce prilej de aduceri aminte, cât să le cuprind într-o nouă carte !
Iar dimineață tocmai înregistrasem o emisiune la Viorel Grigoroiu, deci o zi a fotbalului!
[1] În viitoarea carte Cutreierând prin lume (vol.2), îl descriu astfel: Adrian Ursea nu a fost un fotbalist mare. Omul cu acelaşi nume, însă, l-a depăşit cu mult pe jucătorul plecat din România să-şi câştige celebritatea în Elveţia. L-au ajutat o educaţie solidă şi un bun-simţ care dezarmează şi pansează deopotrivă. O cuminţenie seducătoare. Tocmai de aceea s-a adaptat lesne în Ţara Cantoanelor. Azi, zvârluga din atacul de ieri al Petrolului este şeful centrului de copii şi juniori din Neuchâtel, după ce şi-a încercat norocul ca antrenor prin prima divizie helvetă. Are pe mână o sută şi ceva de puştani şi îi învaţă, înainte de orice, cum să crească oameni. Fiindcă nu toţi vor ajunge fotbalişti, se ştie, câţiva numai. Îmi arată proiectul naţional de pregătire a sectorului juvenil până în 2020, adică în viitorii … 7 ani. Aşa îmi explic performanţa unei naţii de vreo opt milioane de locuitori de a participa constant la marile competiţii continentale şi mondiale. Totul este planificat cu meticulozitate, nimic nu este lăsat la voia hazardului. Adrian Ursea vorbeşte cu pasiune despre meseria lui şi zău c-ar veni la Bucureşti, dacă şi ai noştri ar măsura pe termen lung. „Ce să cauţi într-un loc fără proiecte ?” îi retez dintr-odată elanul. Chiar, ce să caute în România prodancelor şi-al memeluşelor, a fundăturii ? Aici, în noua lui patrie, este înconjurat de prieteni, inşi realizaţi în felurite profesii, unul inginer renumit la CERN, laboratorul ăla care îşi tot propune să recreeze lumea. Este reconfortant să-l vezi alături de noii compatrioţi, să-i ghiceşti în fiecare gest liniştea sufletească, împlinirea. Se mai întâmplă, iată, și ca fotbalul să nu strice omul, ci să-l înalţe.
[2] Tot în cartea respectivă, povestesc pe larg întâmplarea aceea: Mergem acasă la Gilbert Facchinetti, faimosul patron al formaţiei Neuchâtel Xamax. Urcăm o colină înveştmântată în viţă de vie, printre vilişoare cochete, admirând panorama oraşului patriarhal de lângă lac. La capătul drumului ne aşteaptă un bărbat septuagenar, micuţ şi adus de spate. Privirea i-a rămas tânără, ochii nu şi-au spălăcit lucirea. Suntem invitaţi în aripa ridicată special pentru fotbaliştii lui de odinioară. Le amenajase camere şi sală de şedinţă, unde pregăteau disputele importante. Consoarta sa le gătea dulciurile şi aşa, ca-ntr-o mare familie, au izbutit prin anii ’80 să obţină rezultate remarcabile în cupele europene. Pe pereţi, pe mese, oriîncotro te uiţi, zăreşti fotografii, fanioane, amintiri cu crampoane. Dumnezeule, omul acesta şi-a dăruit întreaga viaţă fotbalului, şi nu oricum ! Iar viaţa sa e strânsă în arhiva din care mă înfrupt cu tulburare copilăroasă. „Cum de l-aţi convins pe marele Uli Stielike să se transfere la Xamax ?” îl întreb curios. „Am jucat demult la Biel, în aceeaşi echipă cu Jupp Derwall, şi când visam să cuceresc trofee, l-am căutat să-mi recomande un fotbalist cu carismă şi personalitate, îşi începe destăinuirea bătrânul. «Uli e singurul», mi-a răspuns selecţionerul Germaniei Federale. Am călătorit la Madrid, am negociat cu vedeta nemţilor, i-am propus un contract de patru ani şi gata, Santiago Bernabéu s-a recunoscut învins. Contractul, o simplă strângere de mână, niciun act !” Monsieur Facchinetti nu exagerează deloc, e de notorietate că înţelegerile sale cu fotbaliştii nu aveau nevoie să fie iscălite pe hârtie. În urmă cu circa treizeci de ani, mă aflam în „Regie”, la meciul de pomină dintre Sportul Studenţesc şi Xamax, 4-4, cu un Hagi imens şi un Stielike exasperat de talentul debordant al decarului bucureştean. „Aţi vrut să-l luaţi pe «Maradona din Carpaţi», după acea partidă ?” îl iscodesc din nou. „Da, şi eram foarte aproape, dar s-a opus tatăl lui. Pare-mi-se că în anii următori Hagi a şi zburat la Real, eram prea mici pentru el !” oftează nostalgic elveţianul.
La final, vizităm crama, o încântare, şi degustăm vinuri alese. În schimb, omul care a păstorit în cariera-i prodigioasă 120 de internaţionali de aiurea, primeşte tricoul şi eşarfa galben-albastre şi devine „lup galben”. Îl simt clătinându-se pe dinlăuntru şi parcă nu de daruri are nevoie, ci de tinereţea fugită pe nesimţite. Două decenii mai puţin în etate i-ar trebui, nu cadouri şi depănări de poveşti. Ne însoţeşte cu pasul greoi şi cu ochii încetoşaţi. Prezenţa noastră l-a răscolit într-atât încât să-şi dezgroape amintirile luminoase. Înainte de a muri, unii oameni se transformă în legende. Gilbert Facchinetti este o astfel de legendă a fotbalului european.
[3] Dorin Liviu Zaharia, „Ploaia care va veni ”(cunoscută și ca „Orașul fără păcate”)
