Târziu, foarte târziu, am aflat că „dacă trebuie să greșim, e mai moral să iertăm nedrept decât să osândim pe nedrept, căci, în primul caz, e o greşeală, pe când osândirea unui nevinovat e crimă”[1]. Dar de ce, încă dinaintea erei noastre, omul a plecat de la premisa asta înfiorătoare a condamnării nedrepte a cuiva, îmi răspunde cineva? Care s-a și perpetuat, semn al limitelor noastre justițiare, căci, după încă 2000 de ani, un celebru jurist, avocat și dascăl la Oxford, William Blackstone[2], ne-a fixat definitiv pe crucea neputinței de a aplica legea în mod corect prin niște cuvinte teribile: „Mai bine scapă zece vinovați decât să sufere un nevinovat” ! Vasăzică, iarăși și iarăși recunoașterea incapacității ancestrale a individului de a rezolva temeinic și legal un conflict prin apelarea la magistratul judecător… De aceea, bănuiesc, Abraham Lincoln a observat că „tot timpul îndurarea aduce rezultate mai bune decât justiţia strictă”… Amarnică perspectivă și sumbră consolare… Numai că, adesea, „sunt împrejurări critice când interesele poporului cer condamnarea unui nevinovat”[3]… Iar călăii în robă autori ai unor asemenea orori judiciare se scuză invocând faptul că „Justiţia este anonimatul lui Dumnezeu”[4] ! La naiba, justiția are chipul inamovibilului care o săvârșește, nicidecum al Ăluia de Sus, în dosul căruia ne ascundem mârșăviile! ! Câte să-i mai punem în cârcă și Marelui Absent? Să ne îngrijim, de grabă, să le amintim celor doritori să îmbrace veșmântul sacrosanct că „morala e temelia societății”[5] și că numai „conştiinţa este judecător drept. N-o poți potoli nici cu parale, nici cu măguleli, nici cu nimic. Nu ţi-a pus ție Dumnezeu judecător dinafară, să-l poţi momi cu parale, să-i dai atâta, ca să te facă pe tine drept. Acest judecător este pus înăuntru, nu-l putem momi cu nimic!“[6]. Însă „nu trebuie doar să se facă dreptate, ci trebuie să se şi vadă acest lucru” ! Altminteri, mulțimea va crede că dreptatea este întotdeauna de partea celui puternic, a celui din spatele pretoriului…
Mi-ar fi plăcut să-mi spună toate astea dascălii mei din facultate, atunci, în anii studenției, astfel încât, la învestirea în jilțul magistratului, să am habar de misia împovărătoare a judecării semenilor mei căzuți în păcatul penal. Și totuși, ce școală te învață să nu-ți murdărești conștiința? Mă tem că nu s-a inventat o asemenea instituție în lume și nici că va fi… În lipsa ei, rămâne ca fiecare dintre noi să ne-o păstrăm nepătată și să luăm aminte la povețele altora. Pitagora, de pildă, care ne îndeamnă ferm: „Nu te duce la preot ca să-ţi speli conştiinţa; aceasta e grija ta !”. Da, fiindcă, „poţi să-ți speli haina, dar nu și conștiința”[7] ! Ah, dar cum să supraviețuiești torturat pe dinăuntru, deoarece, „o conștiință încărcată este un duşman-permanent”[8] ?! Românul, descurcăreț din fire, a găsit soluția: „Când ai pierdut războiul cu propria conștiință, ai câștigat” ! Oare ? Zău că nu-s în stare să mă pronunț, cunosc iremediabil că „o conștiință vinovată nu are nevoie de acuzator”[9] și osândă mai teribilă nu există!
Pfu, ticăloasă scuză să-ți judeci aproapele profitând de anonimatul divin!
[1] Antiphon (orator și profesor grec, 480-411 î.e.n.)
[2] A trăit între anii 1723-1780
[3] Napoleon Bonaparte
[4] René-Jean Dupuy
[5] François-René Chateaubriand
[6] Sfântul Ioan Gură de Aur
[7] Proverb persan
[8] Proverb persan
[9] Proverb persan