S-a întomnat deja și cerul și-a recăpătat prospețimea azurie, că prea îl moleșise vipia verii. Oamenii s-au retrezit parcă la viață și au sticliri în priviri, canicula e deja amintire… „Futu-ți morții mă-tii, dacă nu o dai p-aia afară din casă, vin peste voi și fac un scandal de vă știe tot cartierul ! Sunt aproape de blocul vostru, mă sui în mașină și vin s-o bat pe curva aia, o omor în bătaie, futu-ți morții mă-tii !” mă alungă din visare un glas tăbăcit de tutun. Întorc instinctiv capul spre sursa vulgarității publice și o identific lesne, chiar în dreptul fostului… Sexi Club, ce coincidență zurbagie! Femeia stă pe o bordură și înjură birjărește la telefonul mobil, în disprețul nostru, nimeriți din întâmplare în zona infestată verbal. Să aibă vreo cincizeci de ani nemernica, nu-i un om al maidanului, dimpotrivă, doar mahalaua ferentariană îi trădează originea. Trec mai departe, însă poluarea nu încetează și mă ajunge din urmă până la intersecția cu șoseaua Panduri… Aștept cuminte la semafor ivirea culorii verde și mă uit de departe la Ecaterina Teodoroiu, suită etern pe soclul eroinei de neam. O urmașă de-a sa, cu părul roșiatic și cu unghiile de la degetele mâinilor lungi de te întrebi la ce i-or folosi, dă semne de nerăbdare. O mașină din care răsună asurzitor o manea la modă oprește brusc, mai, mai să-i stâlcească botinii de firmă ai vestalei cu o rochie vaporoasă și cu gentuță agățată corporatist în spate. „Du-te în pula mea !” îl înjură suav domnișoara și se apropie amenințător de geamul limuzinei. Renunță să-l ia de guler pe tânărul de la volan și-și iuțește pașii pe trecerea de pietoni. Rămân o clipă stană de piatră și-i cer iertare gorjencei din marmură adusă în Capitală ca să ne amintească de vitejia de altădată a muierilor valahe. La răscrucea din Răzoare, un bărbat sărit bine în etate îl scuipă vârtos și îl suduie pe un boschetar care se încăpățânează să-i cerșească cinci lei de pâine. „Să vă ia dracu’ de putori și de milogi !” îl gonește moșneagul pe amărâtul străzii și de cum zărește turla bisericii din preajmă se închină evlavios… Da, „mulți români – după un obicei de când e lumea – își fac cruce când trec pe lângă biserică, înalță ochii și gândul către Domnul. Așa au învățat de la părinți și de la moși, ca «să fie primit», ca să fie sufletul împăcat. Mulți români știu să asculte smeriți o priceasnă, să cânte mai multe colinde decât alții, să spună cu smerenie «Hristos a înviat !», să facă «veșnica pomenire» a morților, să plângă, seara, la lumina candelei, după morții și viii lor, aflați departe, prea departe. Nu am văzut popoare occidentale să facă la fel”[1]. Ei și ce dacă ? Sunt apusenii mai necivilizați decât noi ? Să nu ne pierdem măsura, totuși ! Ehe, câți evlavioși dintr-ăștia am văzut de-a lungul vieții dedându-se la ticăloșii felurite, zău că nu mai dau nicio para pe făcutul crucii, credeți-mă! Altminteri, nu încape vreo îndoială, „fățărnicia nu se lecuiește cu temenele, ci scuipând adevăruri în obrazul celor care își astupă urechile și nu vor să le audă”[2].
O ambulanță cu farurile aprinse gonește bezmetic și țiuie asurzitor, apocaliptic, stârnind larmă în jur. Un câine speriat schelălăie tragic în decorul isteric… Mă apropii de casă. „Hai la mama să vă dea merdenea prezidențială !” aud în apropiere. O tipă trecută de prima tinerețe aruncă firimituri porumbeilor strânși ciopor în jurul ei. Îi zâmbesc complice, ea îmi răspunde la fel și o las să-și ducă la capăt gestul de bun samaritean. „Hai la mine, să mâncați și voi din prăjitura asta, nu numai Nicușor Dan !” răzbate încă vocea străinei în vălmășagul dâmbovițean… Mda, „București, oraș al poeziei”…
[1] Ioan Aurel Pop, în interviul acordat preotului Ion Alexandru Mizgan – „Biserica, «patron» al culturii ” -, în Q Magazine nr.242 din august 2020
[2] Radu Paraschivescu, Fluturele negru