De la Podu Dâmboviței la Ciocanu e o zvârlitură de băț. Drumul șerpuiește în pantă printr-o pădure falnic – foșnitoare și dă apoi pe o culme lină, neașteptat de lină. Îți tragi sufletul nițel și te holbezi ca un țânc la crestele muntoase ce înconjoară zona de-un pitoresc inefabil. Pâlcuri de mesteceni rătăciți ici și colo, ca niște pete de culoare în monotonia codrilor de brazi anoști, și un orizont ferfenițit de coamele stâncoase, Dumnezeule, ce priveliște amețitoare ! Și vile cochete, cu toate acareturile unor domenii cum numai în filme vezi, și case vechi, cu parfumul ăla nepereche de epocă, aidoma unor piese de muzeu păstrate înadins ca să ne amintească de timpurile trecute… A, și preotul satului, Lucian Mihai Benescu, un om hărăzit să le fie celorlalți semeni un adevărat… părinte ! Îl ascult cu bucurie mărturisindu-și crezul religios și, la sfârșitul scurtei noastre întâlniri, ne face o surpriză lirică, recitându-ne o poezie proprie !
„Sunt gânditor și eu, dar nu celebru,
Şi ca prin vis aud un marş funebru,
lar clipele ce-mi trec prin trup, puzderii,
Se vor despărți veşnic de materii.
De unde vin şi încotro vor merge,
Sau cine, ca-ntr-o taină, le culege
Din trupul meu, din suflet şi din mine,
Topindu-le într-un foc cu flăcări fine.
Și ştiu că nu ştiu drumul ce urmează,
Mai ştiu că-n mine moartea este trează.
Şi ce mai ştiu, mai știu că cineva
Îmi ştie orice gând din viaţa mea.
Mai ştie că nu trebuie să ştiu
Momentul morţii, punerea-n sicriu,
Dar m-a lăsat să ştiu că-s muritor
Pe marea vieţii, simplu trecător.
Şi unde merg, de unde am venit?!?
Că sunt pământ şi sunt şi infinit
Şi unde mă voi duce din copertă
Când va rămâne rece și inertă ?
Răspunsul întrebărilor Domnul îl ştie
Și-l voi afla cândva în veșnicie,
Că tot ce am trăit pe acest pământ
A fost un vis în vis şi vis s-a frânt,
Nimicuri adunate cu amar
Şi gânduri, după gânduri, în zadar
Şi val ce s-a lovit de azi, de ieri,
Spărgându-se în iluzii şi-n păreri”[1]…
[1] Lucian Mihai Benescu, Știu că nu știu
