S-a crăpat de ziuă în aceeași tihnă bucolică… Astăzi o voi cunoaște pe… Verona. Plec spre tine, întâmpină-mă în prag și pregătește-te să mă strângi la pieptul tău fierbinte !, izbucnesc ca un țânc De-ai ști de când tânjesc să-ți intru în amvonul mirosind a dragoste neîmplinită, însă abia acum mi-am luat inima-n dinți, conștient că timpul nu mai are răbdare cu mine. La naiba cu zicerea unui personaj makinean: „A ocolit nebunia, optând pentru forma ei moderată – poezia și obsesia călătoriilor”[1] ! E miez de toamnă gălbuie și dulceagă, văzduhul și-a recăpătat culoarea de dinaintea arșiței, cât să-l colinzi peste mări și țări ! Un anotimp al păcii, o pace la care sper să fi căzut și familiile nenorociților Romeo și Julieta, Ăl de Sus să-i odihnească în veșnicia poveștii lor tragice ! Ah, ce fremătător sunt!
Într-un sfert de oră am și ajuns în orașul vizitat anual de peste circa o sută de milioane de turiști. Râul Adige șerpuiește lucitor prin păienjenișul de clădiri impunătoare. Urcăm șoseaua în pantă și staționăm cât să cuprindem cu privirea întreaga urbe. Febra construcțiilor proletare nu i-a cuprins, din fericire, și pe edilii veronezi, așa că patina arhitectonică veche, ca și a arhitecturii, te îmbie la visare. „Primarul Veronei este, din 2022, fostul fotbalist Damiano Tommasi, echipierul Romei de adineauri, un corupt, dar și codaș în clasamentul managerilor de oraș din Italia”, îl bârfește însoțitorul nostru. De la care mai aflu că fără „șpagă” nu-i cu putință să obții o afacere acătării și că puternicele clanuri mafiote dictează despotic nu numai în sudul sicilian. „Ăsta a constituit și principalul merit al lui Berlusconi[2], ca și al lui Andreotti, au reușit să negocieze în termeni reciproc avantajoși relația cu nașii, astfel încât statul să nu iasă mereu în pierdere”, mă lămurește călăuza, un simpatizant declarat al reprezentantului Noii Drepte, suspectate de extremism, Roberto Vannacci. „Un tip deștept, cu un discurs rafinat și mobilizator”, cică. Și îmi explică pe îndelete că s-a săturat de migranți și de refuzul lor de a se adapta la rigorile patriei de adopție, inclusiv vestimentare, că nu-i normal să li se plătească moca ajutoarele sociale și nici ca ei să-și construiască aici moschei… „Să muncească, nu să cerșească mila statului nostru, dacă nu, să se întoarcă la ei acasă ! În plus, jumătate din infracțiunile săvârșite în Italia îi au ca autori pe imigranți, fură, tâlhăresc, violează, e prea mult !” își varsă năduful fostul pribeag, acum cetățean cu drepturi depline în „Cizmă”[3]…
(Cuget oleacă, „un tip deștept”, hmm… Dar „deșteptăciunea e marfa cea mai obișnuită din bâlciurile omenești”[4] ! Apropo, „ingegno, în toscană, nu înseamnă numai deșteptăciune binecuvântată și mai mult decât mediocră, ci și crestăturile sau șanțul de fier săpat pe lama cheilor şi care serveşte la descuiat. Aceste două sensuri nu sunt apropiate numai în dicționar. Deşteptăciunea e ceea ce deschide. Cu deşteptăciunea intri peste tot, înţelegi aproape totul și placi multora. E pașaportul vieţii. E spectacolul universal al uşilor şi al posturilor în care îți poți face o situaţie. Unul e deştept că face lucruri frumoase, altul e deștept pentru că lasă să se înţeleagă că lucrurile sale urâte sunt frumoase. Sunt două feluri diferite de a fi deştept, dar profitabile amândouă”[5]. Iar în politică, deșteptăciunea dezmorțește masele, le amăgește și le manipulează, le transformă în turmă docilă și nevertebrată sau le răscoală…)
Nimeresc în piața Dante, o forfotă asupritoare. Un ghid vorbește rar și are grijă să arate în stânga și-n dreapta obiectivele de interes turistic. Nu scapă, în descrierea de manual a nu știu cărui palat, niciun detaliu. Un chinez din grup se vădește și mai curios și caută în telefonul mobil informații suplimentare, vrea totul despre acel edificiu ! Mi-e clar, „în acțiunea lui de defrişare, de clarificare a problemelor, omul modern distruge explicând. Misterul e dezorganizat. Se află în natură sub formă liberă”. De-ar fi trăit Marin Sorescu vremurile de acum, s-ar fi crucit de amploarea acțiunii de defrișare a naturii umane cu topoarele IA…
Autocarul ne duce în cele din urmă jos, în oraș, și ne răspândim pe străduțele înguste și asaltate de excursioniști. Arena, de fapt un amfiteatru în aer liber, e gătită pentru feluritele concerte, cu scaune și scenă, cu cabine, ca orice sală de spectacole. La ușa casei Julietei am evitat să ciocănesc, nu am asemenea curiozități, alung pe cât posibil kitschul, deși ne-a invadat oriunde și oricând. Vizitez bazilica Sf. Anastasia, monumentală și liniștitoare deopotrivă.
Pretutindeni, mă izbesc de români, cu duiumul ! S-au pripășit nădăjduind să scape de sărăcia neaoșă, să trăiască altfel decât în bătăura natală prăfuită și crăpată. Cândva, Emil Cioran, întrebat de Florica Ciodaru-Courriol dacă are de gând să se repatrieze, a răspuns ferm și orgolios: „Visul meu a fost întotdeauna să părăsesc România !”. Din nefericire, asemenea simt cam toți compatrioții mei din bejenie…
Cohorte întregi de seniori se preling de colo-colo, e anotimpul lor… Calcă anevoie, unii își târșâie căznit încălțările pe caldarâmul stradal, din irisuri li s-a scurs ireversibil licărul acela viu, deprimantă imagine… De cum zăresc o bancă, își iuțesc comic pasul și se așază blazați și storși de vlagă, biete umbre ale trupurilor vânjoase de altădată… Își trăiesc apusul cutreierând lumea, doar, doar și-or îmbuna soarta ce le pregătește deja ultima călătorie… Compătimindu-i, mă compătimesc, la urma urmei, pe mine, tovarășul lor de leat… vulnerabil! Turismul în grup mi-a displăcut dintotdeauna, e o lepădare dureroasă și voluntară de propria-ți identitate, cu atât mai mult la bătrânețe… Devii un soldățel mărșăluind pe trasee prestabilite, atent ca nu cumva să te îndepărtezi de căpetenia ce agită în capul coloanei stegulețul de recunoaștere și să fii muștruluit …
Ziua e pe sfârșite, ca și scurta hoinăreală prin Verona. Din postumitatea-i eternă, Proteus îmi urează cele bune, în numele orașului atât de vestit prin povestea nefericită a vlăstarelor împinse la sinucidere de disputa religioasă a părinților lor:
„Pleci, dragul meu ? Cu bine, Marian[6] !
Gândește-te la mine, când vreodată
Te vei simți mai fericit văzând
Vreo rară frumusețe-a lumii-n cale:
Să-țiu fiu părtaș la bucurie: iară
De-ai fi cumva-n primejdie, să știi
Ca te-ntovărășește ruga mea…”[7].
Îi răspund asemenea:
Plec, dar o să-mi fie dor de tine,
Scumpă Verona, atât de primitoare
Și cochetă, cu brațele de daruri pline,
Te voi cânta cu-alean din depărtare,
Iar celor ce vor vrea să-ți treacă pragul,
Ghid voluntar le voi fi, cu tot dragul,
Rămâi cu bine, strângeți voaleta
Și iartă-ți fiii tragici, Romeo și Julieta!
Cinăm la o aruncătură de băț de Castelrotto, într-un restaurant-mamut, cu cinci sute de locuri. Chelnerița este bucureșteancă, o tipă care zbârnâie, parcă s-a născut ca să-și deservească (sic!) clienții ! Ah, de n-ar fi atât de tatuată… Mda, corpurile pirogravate ne-au împresurat iremediabil și inestetic, te izbești de ele peste tot, nu mai ai scăpare! Pfu, scârboasă priveliște și toantă întoarcere la originile tribale! Tineri și bătrâni, femei și bărbați, dedați unei toane semisălbatice din varii motive, asupra cărora psihanaliștii și-au exprimat deja punctul de vedere, diagnosticul… Ca să mă amuz nițel, citesc din nou vorbele lui Karl Lagerfeld: „Cred că tatuajele sunt oribile. E ca și cum ai purta o rochie Pucci (creator de modă italian din anii ’60 pe viață !”. Sau chiloți cu crac, ori pantaloni evazați, ori pantofi cu talpa groasă…
Cât despre bucătăria locală, nu-i sunt fan, e simplă, stânjenitor de simplă, nu are aromele Balcanilor, pizza și paste, variațiuni pe aceeași temă.
S-a întunecat de-a binelea, stelele clipocesc pe bolta infinită…
„Şi când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,
Și când orele se-verzeau ca smaraldele,
Ne bronzam la lumina dragostei noastre”[8]…
[1] Andreï Makine, Dincolo de frontiere
[2] De aceea, poate, aeroportul „Malpensa” din Milano și-a schimbat numele în… Silvio Berlusconi, o decizie a guvernului ce a stârnit protestele vehemente ale administrației locale…
[3] Nu întâmplător, potrivit unei legi ce va intra în vigoare în 2027, Italia va interzice acoperirea feței în școli și va limita numărul elevilor străini, iar părinții imigranți vor fi obligați să învețe limba italiană, nesupunerile urmând a fi sancționate cu amenzi de până la 1 000 de euro.
[4] Giovanni Papini, Un om sfârșit („Deșteptăciunea”)
[5] Giovanni Papini, Un om sfârșit („Deșteptăciunea”)
[6] În text numele este Valentin
[7] William Shakespeare, Cei doi tineri din Verona
[8] Nichita Stănescu
