■ Într-o zi, ne-am decis să închiriem o barcă și să colindăm prin zonă. Tipul de la taraba cu ambarcațiuni ne-a întrebat de unde suntem. „Din România”, i-am răspuns în cor, mândri nevoie mare. „A, Florin Salam !” a exclamat grecul, ca semn al recunoașterii noastre. Am înghițit în sec, dracu’ ne-a pus să-i zicem, mai bine îi spuneam că suntem letoni ori belgieni ! Vasăzică, România este egal Florin Salam, mama lui de prezent național ! De aceea, vă sfătuiesc pe voi, compatrioții mei, aveți grijă cui vă mărturisiți naționalitatea!
■ Pe timonier îl cheamă Iorgos și e încă puber, un tip senin și împăcat cu propria-i soartă. I-o stresa ceva pe grecii ăștia ?, mă întreb mereu și mereu, ori de câte ori le vizitez țara, și nu am descoperit un motiv anume în stare să le strice tihna… Poate dacă ar seca mările ce-i înconjoară, însă aiasta nu-i posibil !
Poposim nițel în Laguna Albastră, aflată între Insulele Diaporos și Agios Isidoros și ne bălăcim în apa diafană. Acostăm și pe plajele cu nisip alb de la Myrsini (White Beach sau Hawaii Beach), Secret Beach, atingem și golful Kryftos (cu excentricul bar plutitor Tiki Bar), iar la sfârșit coborâm pe insula Peristeri și mâncăm niște sardine la grătar pe cinste, să te lingi pe degete!
Călătoria s-a încheiat la amurg și timpul s-a evaporat pe nesimțite, am ciocnit un pahar cu vin de Glâmbocata cu Iorgos la despărțire și ne-am întors la hotelul Vergos.
■ Stăm pe terasă, stelele clipocesc jucăuș și ceasul a încremenit. Împrejur nu-i nimeni și scâncetul valurilor domoale sună a tânguire. Clipa magică se sfărâmă brusc și un grup de compatrioți se așază la o masă din apropiere. Vorbesc răstit, cu accent ardelenesc, nu se sfiesc de noi. „Bă, de Bolojan doar glonțul ne salvează, nu-i altă cale pentru criminalul ăsta!” țipă un nemulțumit și mă înfior. Nici aici nu scap de vrajba românească, de furia gloatei nemulțumită de-a pururea de conducătorii ei, bleah, ce tristă soartă!
■ S-a scurs o săptămână și tabloul unei familii de tinerei români mă înseninează necontenit, e pata de culoare aprinsă a vacanței. Arar s-a întâmplat să întâlnesc asemenea părinți desăvârșiți ! Cei doi pișpirei, o fetiță și un băiețel de până la șapte primăveri, sunt provocați de ai lor la tot felul de nostimade, inclusiv la povestioare și rime, la concursuri felurite inventate ad-hoc, cu un tact și pricepere exemplare. De s-ar premia mama și tatăl anului, lor ar trebui să li se decerneze distincția supremă! Ehe, și ce noroc pe prichindei să le fie prunci!
■ Mulți bulgari în resort, niscaiva sârbi și puțintei polonezi. Nu încape vreo îndoială, balcanicii îți sar în ochi imediat, avem un fel de a fi inconfundabil, purtăm aceeași amprentă temperamentală și culturală, ce dacă trăim la București, Sofia ori Belgrad?
■ Un copilaș de aproape zece anișori zace pe un șezlong și privește nevolnic de jur-împrejur. Picioarele, ca și mâinile, îi sunt de prisos, iar buzele-i se mișcă dezordonat, cât să slobozească interjecții anemice. Ochii îi sunt vii și expresia li se schimbă întruna, semn că trăiește intens tumultul ce-l înconjoară. Frățiorul său mai mic se zbenguie cu alți năzdrăvani și nici nu-l bagă în seamă. O lume împărțită definitiv și iremediabil în două părți, paradisul și iadul, la naiba cu actul de creație! Pe toți demonii, ce Dumnezeu e ăsta care naște copii schilodiți pe vecie? Cum să i te rogi unui asemenea monstru crud, cum?
Iartă-mă, Doamne, dar nu pot să-ți trec cu vederea păcatul!
„Și vine toamna iar’
ca dup-un psalm aminul.
Doi suntem gata să gustăm
cu miere-amestecat veninul.
Doi suntem gata s-ajutăm
brândușile ardorii
să înflorească iar’ în noi
și-n toamna-aceasta de apoi.
Doi suntem, când cu umbra lor
ne împresoară-n lume norii.
Ce gânduri are soarele cu noi
nu știm, dar suntem doi”[1].
■ Dau o raită prin sătucul ăsta care, o jumătate de an, în perioada extra-sezon, găzduiește cinci suflete, și alea septuagenare și octogenare. Întârzii sub un stâlp de iluminat electric, împodobit cu o droaie de sârme și cabluri, furat de silueta unui palmier planturos și pufnesc în râs. Tudor mă strânge de mână, mirat de izbucnirea mea și mă fixează interogativ. I-aș împărtăși și lui motivul ce mi-a descrețit fruntea, dar nu l-ar pricepe. Cum să înțeleagă mititelul, că „Dragoste / E atunci când / Liniile din palma mea/ Se unesc / Cu cele din palma ta / Devenind / Linii de înaltă tensiune”[2] ? Ce ți-e și cu memoria asta, niciodată adormită și întotdeauna pusă pe șotii… Și uite așa cat în alt fel la stâlpii și liniile de înaltă tensiune…
■ O explicație a stării de relaxare a băștinașilor este atitudinea îngăduitoare, permisivă, a autorităților de stat față de micul întreprinzător. Nu tu condiții restrictive și controale cu duiumul, avize peste avize, scornite ca să descurajeze inițiativa privată, dimpotrivă ! Nu tu inspectori năvăliți în bucătărie, în dormitor, în bar ca să-ți găsească musai o neregulă și să-ți închidă prăvălia! Nu tu știri și transmisiuni în direct cu închipuiți „Piedone” bolnavi de publicitate și roși de focul parvenirii politice prin vânătoarea de contravenienți, cum se petrec lucrurile pe bătătura dâmbovițeană ! Statul elen e conștient că măsurile punitive împotriva întreprinzătorului local l-ar șubrezi și l-ar împinge la faliment, fiindcă turismul reprezintă coloana vertebrală a economiei sale. Din nefericire, guvernanții de la București ignoră detaliul acesta și, vară de vară, își trimite trupele de asalt pe litoralul dobrogean întru stârpirea mișmașurilor din HoReCa, curată sinucidere, bibicilor! Și de vă va surprinde numărul neînsemnat al clienților hotelurilor și restaurantelor de la noi, aici trebuie căutat, nu altundeva !
De aceea, grecul cunoaște arar stresul și te întâmpină cu zâmbetul pe buze, cu o ospitalitate nespecifică altor meridiane.
■ Ultima zi la Vourvourou… Stau cu Tudor la terasă și mâncăm o pizza. Alături, la două mese, un grup de români. Femeile șed separat și beau proseco și turuie câte-n lună și-n stele, abia au sosit și au destule să-și povestească. Bărbații, cinci la număr și quatrogenari, sunt de-o dezinvoltură contagioasă, își deapănă amintiri comune de parcă ar fi singuri pe plajă și râd în hohote. Comandă tsipuro și repetă de-a valma: „Viața e ușoară ! Banii se fac ușor !”. „Bă, eu când pierd bani, îmi spun că-i semn divin, păi, decât să-i cheltuiesc pe bolile apropiaților și prietenilor, mai bine să-i pierd! Bă, viața e ușoară și banii se câștigă ușor, hai noroc !” își declară crezul existențial cel mai guraliv dintre ei. Oho, și se hlizesc, și își amintesc de bețiile trase deunăzi, și-și stabilesc rutele turistice de mâine, și incendiază atmosfera cu tonul lor debordant… Uneori, mă dezvălui vouă, îi invidiez pe acești indivizi revărsători de voie bună și de optimism, pe care beteșugurile omenirii nu-i afectează defel, iar îndoiala filosofică nu le-a mușcat inocența originară… Numai că eu, în tinerețe, adunam cadavre de prin București și cum naiba să zâmbesc în ditamai grozăvia profesională? Și ce aduni atunci, te va amprenta pe viitor, o mutilare ireversibilă…
„E atâta nepace în sufletul meu,
bătut de alean şi de umbre cuprins…
Un dor fără saţiu m-a-nvins
Şi nu ştiu ce sete mă arde mereu”[3].
■ Ce pitoresc e drumul dintre Vourvourou și Salonic! Livezi întinse de măslini și păduri de pini de-un verde viril și proaspăt de-a lungul coastei. Nepoțelul mi-a adormit în brațe și-i simt pe de-a-ntregul sufletul gracil ca un bulgăre de rouă.
Orele se târăsc anevoie până la îmbarcare, însă mai născocim o snoavă, mai întârziem printre rafturile puzderiei de magazine… Confrații noștri de așteptare se holbează la ecranul telefoanelor mobile și priveliștea mă revoltă la culme. Oamenii au uitat să stea doar cu ei înșiși, îi sperie propria lor prezență și se refugiază în mahalaua virtuală, cumplită realitate ! Altminteri, observ cu dezgust că specia umană s-a degradat iremediabil…
În avion, lângă mine, un licean citește cartea lui George S. Clason, Cel mai bogat om din Babilon, de care nu aveam habar. „Îți place?” îl încerc. „Da, pentru o educație economico-financiară șmecheră este tot ce-mi doresc, te învață cum să câștigi bani și cum să-i economisești sau să-i înmulțești”, mă lămurește el… De ce m-aș mira, generația Z e obsedată de câștigul bănesc și de distracție, altceva nu o preocupă…
Aterizăm în toiul nopții și Elada a devenit deja amintire…
[1] Lucian Blaga, Cântec în doi
[2] Un francez rămas necunoscut
[3] Emil Botta, Un dor fără saţiu
