Islazul e tot o grădină în floare, învăluită în parfumuri fel de fel. Puieții de salcie sădiți în toamnă au înverzit și se clatină fragil în adierea vântului, ca niște copii abia ridicați pe picioarele neumblate încă. Lanurile de rapiță, de-un galben de-ți ia ochii, se unduie între Olt și Dunăre îmbrăcând orizontul până hăt, departe. Lebedele, puzderie, ca niciodată!, plutesc maiestuos pe apa învolburată și ne cheamă la ele. E atâta armonie în jur că m-aș înrădăcina pe veci aici, în ogorul clisos din vale…
Mă întorc în sat, printre casele pudrate cu petalele albe ce se scurg din merii și gutuii scăpați de urgia gerurilor de deunăzi. Pe „șușaua mare” trece „mortu’ ”, se aude muzica de îngropăciune. Vreo cincisprezece femei și bărbați primeniți cu țoale negre îl petrec din urmă. „Al lu’ Gazibara, s-a dus, l-a luat Dumnezeu, că prea se chinuia, săracu’ !” zice unu’ din șirul funerar. Mașina cu sicriul abia se târăște spre biserică, iar noi ne închinăm, că așa-i obiceiul locului. Văduva, o băbuță subțirică, pășește gârbovită, cu mâna ținându-se strâns de marginea tronului, nu cumva să-l piardă pe răposat pe acest ultim drum. Mă uit după fanfară, însă geaba, nu-i nicăieri. În cele din urmă, mă dumiresc, o boxă așezată pe botul autoturismului e dată la maxim și înregistrarea cu muzica de altădată curge funebru… Culmea, dricul motorizat are un număr de înmatriculare tragicomic, cu grupul de litere RAI la sfârșit !! Vasăzică, e musai să o închiriem dacă ni se năzare să ajungem acolo, altminteri riscăm să ne rătăcim la subsol…
„Ai, fa, tușă, fusași la popă, la împărtășit, că, de, e Paștele ?” o iscodește o muiere pe o bătrânică aflată la o răscruce. „Nu mai fusai, fa, ce să mai caut? Mâine-poimâine împlinesc optzeci și opt de ani ! I-am transmis lu’ popa că nu vreau să-l mai mint, că dăstul o făcui”, îi răspunde octogenara și se prăpădește de râs.
Bate clopotul a înmormântare peste sat, în a doua zi de la Înviere, și islăzenii se pregătesc de „Govie”, gata, „mortu’ ”nu se mai vede pe „șușaua mare”…
