Ce repede a trecut ultima noapte italiană… Mă zgâiesc pe geamul ferestrei, „o duminică senină ca ochii de copil”[1]… Ne despărțim de Ramona și Piero ca de doi prieteni eterni și direcția Bergamo ! Cu osebire Citta Alta („Orașul de Sus”), cocoțat pe-un vârf de deal și împrejmuit de ziduri venețiene de fortificație. Încercăm cu funicularul, însă e o coadă lungă, descumpănitor de lungă, așa încât urcăm pieptiș, pe o potecă abruptă și îngustă. Nu-i ușor deloc, dimpotrivă, respirăm sacadat și mușchii picioarelor se încordează nervos. „Sunteți la jumătatea drumului!” ne încurajează o compatrioată coborând istovită. Evrika, suntem pe culme ! O tăiem direct în Piața Domului, prin șuvoiul uman gălăgios și lacom de impresii.
În mulțimea de pe trotuar, un puștan îi răspunde îmbufnat tatălui său: „Nu vreau s-o iau, nu-i modernă !”. Și arată în geamul vitrinei, spre o geacă de blugi. Ce-o înțelegând el prin modern? mă iscodesc relaxat. Dar definiția cuvântului respectiv a dat-o cel mai exact un copilaș de numai cinci anișori: „Modern e când e frumos și îți place și n-ai bani să îl cumperi”. Minunat înțeles, superbă tălmăcire !
Ne perindăm prin bisericile grupate în centrul vechii așezări și ne răsfățăm retina cu frescele de pe pereții impunătoarelor lăcașe de cult. E neîndoielnic, „pictorii sunt îndeobște văzuți drept niște lumânări de carne peste care Dumnezeu a picurat darul expresiei”[2] ! Deși unii susțin că, adesea, pictura înseamnă „boală așternută pe pânză”[3] ori pe tencuială…Păreri și păreri, oricum, ne atenționează cineva, „pictura trebuie judecată de cei care o fac, nu de cei care-o cumpără”[4] ! Păi, și noi, cei care o privim, cu noi cum rămâne ?
Cronos ne silește la grabă, nu cumva să ratăm zborul către București, poate că altădată va fi mai generos, poate… Aeroportul zumzăie ca un stup de albine, un dute-vino continuu și obositor. Stația asta aeronautică a primit, nu demult, un botez ilustru și titlul de noblețe stă scrijelit cu litere uriașe la intrare: „Il Caravaggio”. Defel surprinzător, întrucât Michelangello Merisi da Caravaggio s-a născut în apropiere, în orășelul… Caravaggio, și, până la el, „Roma n-a mai avut pe nimeni care să transforme lumina și întunericul în personaje ale tablourilor”[5]. Un nebun de geniu, „un damnat cu mâini îngerești”, „în stare să lucreze neîntrerupt două săptămâni în șir, ca apoi să vagabondeze o lună sau două, în compania slugii sale și, cu pumnalul la șold, să caute distracții, gata oricând de duel sau de încăierare…”[6]. Soarta nu-i surâde și, în 1606, îl ucide în duel pe pictorul Ranuccio Tommasoni, el însuși fiind grav rănit. Este arestat, dar reușește să evadeze din închisoare și să ajungă la Napoli, unde pictează tablouri pentru câteva biserici din oraș, apoi se mută în insula Malta, unde realizează portretul marelui maestru al ordinului Cavalerilor de Malta, Alof Wignacourt. La 14 iulie 1608, i se conferă titlul de cavaler-monah, dar în urma unui conflict cu un confrate, cunoaște iarăși detenția. Scapă și de data aceasta, trece cu o barcă mică cu vâsle în Sicilia și își continuă drumul înspre Messina, apoi la Palermo. Duce o viață de pribeag, execută o serie întreagă de lucrări de inestimabilă valoare artistică. La finele anului 1609 se îmbarcă spre Napoli, însă se lasă atras într-o încăierare, adversarii săi îl cred mort și îl abandonează, dar Caravaggio se reface miraculos și, în speranța că va fi grațiat de papă, pornește din nou spre Roma. În iulie 1610 debarcă în garnizoana spaniolă din Porto Ercole, la granița cu Statul Papal, este arestat din eroare, apoi, eliberat după două zile, își caută în zadar feluca abandonată pe malul mării, și ceea ce era inevitabil se întâmplă – moare sărac la 18 iulie 1610, în urma unei crize grave de malarie. Istoricul de artă André Chastel îl restituie gloriei postume: „Arta lui Caravaggio a constituit saltul cel mai important în întreaga istorie a picturii italiene”. Da, „pictorul nopții eterne” cunoaște cel mai bine ce înseamnă „efemerul norocului” și „vremelnicia izbânzii”[7], dar și recunoștința urmașilor, iată…
Ajung la linie și mă așez pe un scaun. Lângă mine, doi tineri, ea și el, se tachinează, sunt îndrăgostiți, se vede de la o poștă. La un moment dat, fetișcana îi replică iubitului, surâzând ștrengărește, ca în filmul E periculoso sporgesi: „Te-ai julit la sentiment ?”. Partenerul râde cu ochii inundați de plăcere, o soarbe din străfundul pupilelor excitate pe cea care îi stă alături… Ce grozav e să fii necontrolat de vârstă…
Aeronava plutește lin prin bezna noptatică. Cum a apărut pe lume prietenia, v-ați întrebat vreodată? Nimeni nu s-a încumetat să scrie istoria acestui sentiment de-o sublimă noblețe, fără de care colții singurătății ne-ar ferfenița moleculă cu moleculă ! Îi învălui cu întreaga-mi ființă pe bunii mei prieteni și-i mulțumesc soartei pentru șansa de a ne fi adus față în față în clipele astrale ale unei efemerități pământene deznădăjduitor de scurtă… „Cine ești tu?” m-a interogat abrupt un cunoscut, odată. „Eu sunt, între alții, și prietenii mei !” l-am deslușit dintr-o suflare și el a căzut pe gânduri. Figura i s-a încrețit într-un rictus de tristețe. Mi-am dat seama că era un om singur, sărmanul…
[1] Radu Paraschivescu, Fluturele negru
[2] Radu Paraschivescu, Fluturele negru
[3] Radu Paraschivescu, Fluturele negru
[4] Radu Paraschivescu, Fluturele negru
[5] Radu Paraschivescu, Fluturele negru
[6] Girolamo Borsieri
[7] Radu Paraschivescu, Fluturele negru
