Colind prin satul copilăriei cu sufletul înfășat în ștergare de borangic… Pe „șușaua mică” dau nas în nas cu un om de demult, din leatul meu.  Nici nu mai știam că trăiește… „Mai  veniși și tu p-acasă?” mă întreabă el nitam-nisam, fără vreo introducere. Abrupt, în obiceiul aspru și buruienos  al țăranilor din sud. „Mai venii”, îi răspund cam încurcat. Și mă afund înlăuntru-mi. Păi, nu mă gândisem neam că Islazul e acasă, deși ar fi trebuit  să mă lămuresc de asta nu de ieri, de azi, ci dintotdeauna. Acasă la bunici a devenit dintr-odată, după ce am pășit în jumătatea povârnită a vieții, acasă la mine, cu toate că n-am nici măcar un bordei acolo la care să trag ușa și să pun zăvorul. Așa că acasă la mine înseamnă întreaga îngrămădire de locuințe și acareturi dintre ape și fiecare palmă de pământ ce se întinde leneș între Olt și Dunăre, cum treci podul înspre Oltenia. Până la Gârcov, desigur, nu mai mult ! Dar înseamnă, totodată și înainte de orice, puzderia de imagini sepia strânse candid de-a lungul vremii… Ei bine, pe aici hălăduiesc la început de mai, scăldându-mă în lumina proaspătă și încă nepârguită a „Florarului”…

          „Soare crud în liliac,
            Zbor subțire de gândac,
            Glasuri mici
            De rândunici,
            Viorele și urzici…
            Primăvară, din ce rai,
            Nevisat de pământeni,
            Vii cu mândrul tău alai
            Peste crânguri și poieni?”[1]

Din cerul nemărginit picură stropi de melancolie în răzoarele de amintiri, să le crească, să le înmugurească, să le rodească apoi  și să le scuture în panerul  de celuloză cărat în spinare ca un fetiș aducător de noroc și împăcare cu mine însumi… Să-mi împodobească odaia de la drum ca odinioară, acasă la mine


[1] George Topârceanu, Rapsodii de primăvară