• avocat
  • scriitor
  • publicist

America, mormântul unei iluzii - de la „neutralitatea judicioasă” de ieri la hegemonia militaristo-rapace de azi (6)

America lui John F. Kennedy

America ieșise învingătoare din ultimul război mondial și își luase în primire rolul de „hegemon binevoitor”, pe care îl va juca magistral vreme de un secol, adică până azi.  Îndeosebi  prin charismaticul  John F. Kennedy, primul romano-catolic dintre președinții  aleși, dar și cel mai tânăr. Excelent orator, el avea să reaprindă  entuziasmul compatrioților săi, așa cum s-a întâmplat și în discursul inaugural din 20 ianuarie 1961, când și-a făcut  cunoscute  intențiile pentru următorii ani: „Pornind din acest moment și loc, să afle toți prietenii şi vrăjmașii deopotrivă că făclia a fost transmisă unei noi generații de americani – născuți în acest secol, căliți în război, disciplinați sub o grea și amară pace, mândri de moştenirea noastră străveche – și neconcepând să vadă sau să permită lenta pieire a acelor drepturi umane, cărora această națiune le-a fost mereu devotată și cărora le suntem devotați azi, acasă și pretutindeni în lume.

Să afle orice naţiune, indiferent dacă ne vrea binele sau răul, că noi vom plăti orice preţ, vom suporta orice povară, vom înfrunta orice greutate, vom susţine orice prieten, ne vom opune oricărui vrajmaş – pentru a asigura supraviețuirea și victoria libertăţii.

Pentru asta, facem legământ – și pentru alte idealuri, de asemenea.

Faţă de acei vechi aliați, cu care împărtășim aceleași origini spirituale şi culturale, facem legământul de lealitate, ca niște prieteni credincioși. Uniți, există puţine lucruri pe care să nu le putem face într-o sumedenie de acțiuni în cooperare. Divizaţi, prea puţin putem face, căci nu ne încumetăm să înfruntăm o puternică soartă potrivnică şi să fim spulberați.

Faţă de acele noi state cărora le urăm bun venit în rândul țărilor libere, ne dăm cuvântul de onoare că o formă de control colonial nu va fi fost înlăturată doar pentru a fi înlocuită cu o tiranie mult mai drastică. Nu ne vom aştepta să sprijine mereu opțiunile noastre. Dar vom spera mereu să aibă tăria să-și susțină propria libertate și să îşi aducă aminte că,în trecut, cei care cu  nesăbuință au vrut puterea, călărind pe spinarea tigrului, au sfârșit devoraţi de el.

Faţă de acele popoare trăind în colibe și sate pe jumătate din glob, luptându-se să rupă lanţurile mizeriei în masă, facem legământul de a depune toate eforturile pentru a-i ajuta să se ajute singuri, indiferent de perioada de timp necesară – nu din cauză că şi comuniștii ar putea face asta, nu din cauză că vrem voturile lor, ci fiindcă așa este just.

Dacă o societate liberă nu îi poate ajuta pe cei mulți şi săraci, nu poate nici să-i salveze pe cei puțini şi bogaţi.

Faţă de republicile noastre surori, de la sud de graniţă, facem un legământ special: să prefacem vorbele noastre bune în fapte bune, într-o nouă alianță pentru progres, să ajutăm oamenii liberi şi guvernele libere să azvârle definitiv lanţurile sărăciei. Însă această paşnică revoluţie a speranţei nu poate deveni prada unor puteri ostile. Fie ca toţi vecinii noștri să afle că ne vom alătura lor pentru a ne opune agresiunii sau subversiunii pretutindeni în Americi.

Şi fie ca orice altă putere străină să afle că această emisferă intenţionează să rămână stăpână în propria-i casă.

Faţă de acea adunare mondială de state suverane, care este Organizația Naţiunilor Unite, speranța noastră supremă într-o eră când instrumentele de război au întrecut cu mult intrumentele de pace, ne reînnoim sprijinul şi legământul să prevenim riscul de a se vedea transformată într-un simplu forum pentru dispute sterile, să îi consolidăm pavăza pentru apărarea statelor noi și slabe, și să lărgim aria în care documentele ei pot avea valabilitate.

În sfârșit, acelor naţiuni care ar putea deveni un adversar pentru noi, le oferim nu un legământ, ci o rugăminte: ca ambele părți să înceapă din nou făurirea păcii – înainte ca puterile sumbre ale distrugerii dezlănțuite de știinţă să nu cufunde întreaga omenire într-o autodistrugere accidentală sau plănuită.

Nu ne încumetăm să-i ispitim prin slăbiciune (pe adversari). Căci, doar atunci când armele noastre sunt neîndoielnic suficiente, putem și noi să fim neîndoielnic siguri că nu vor fi niciodată folosite. Dar nicicând două mari și puternice grupuri de naţiuni nu vor avea avantaje din demersul nostru  actual – ambele părți excesiv de împovărate de costurile armelor moderne, ambele părţi pe drept cuvânt alarmate de constanta răspândire a atomului ucigaș, dar totuşi ambele întrecându-se să modifice acel incert echilibru al terorii care oprește războiul final al omenirii. Așadar, să începem de la capăt – reamintindu-ne de ambele părți că politeţea nu este un semn de slăbiciune, iar sinceritatea trebuie întotdeauna probată.

Să nu negociem niciodată din frică. Dar nici să nu ne fie frică să negociem.

Mai bine, ambele părţi să exploreze ce probleme ne unesc în loc să critice aspru problemele care ne despart.

Mai bine, pentru prima oară, ambele părţi să formuleze propuneri precise și serioase pentru inspectarea şi controlul armamentului și să plaseze puterea absolută de a distruge alte naţiuni sub controlul absolut al tuturor naţiunilor.

Mai bine, ambele părţi să urmărească să invoce minunile ştiinţei în loc de terorile ei. Împreună să explorăm stelele, să cucerim deșerturile, să eradicăm bolile, să sondăm adâncurile oceanelor şi să încurajăm artele şi comerţul.

Mai bine, în sfârșit, ambele părți să se unească pentru a asculta, în toate colțurile pământului, porunca lui Isaia, care spune – «Dezlegaţi legăturile  jugului… și dați drumul celor asupriți».

Şi dacă, asemenea unui cap de pod, o oază de cooperare poate împinge înapoi jungla de suspiciuni, atunci ambele părţi să se unească în crearea unui nou ţel – nu un nou echilibru de putere, ci o nouă lume a ordinii de drept – unde cei puternici sunt corecți, şi cei slabi sunt în siguranță, şi pacea este salvată.

Toate acestea nu se vor încheia în o sută de zile. Și nici nu se vor încheia în o mie de zile; nici pe durata acestei Administraţii; nici chiar poate pe durata vieţii noastre pe această planetă. Dar haideţi măcar să începem.

În mâinile voastre, concetăţenii mei, mai mult decât în mâinile mele, va sta succesul final sau eşecul demersului nostru. De când această țară a fost întemeiată, fiecare generaţie de americani a fost chemată să dea dovada lealităţii ei. Mormintele tinerilor americani care au răspuns la chemarea sub arme sunt presărate pe tot globul.

Acum, goarna ne cheamă din nou – nu sub arme, deși arme ne  trebuie –  nu în bătălie, deși de bătălie suntem pregătiţi -, ci ne cheamă să purtăm povara unei lungi lupte crepusculare, an după an, bucurându-ne în  speranță, răbdători în tribulații, o luptă împotriva inamicilor comuni ai omului: tiranie, sărăcie, boală și război.

Putem oare făuri împotriva acestor dușmani o măreață și globală alianţă, Nord și Sud, Est şi Vest, care să poată garanta o existență mai îndestulătoare pentru întreaga rasă umană? Vreţi să vă alăturaţi în acest istoric efort?

În lunga istorie a lumii, doar câtorva generaţii li s-a hărăzit menirea să apere libertatea, la ceas de mare primejdie. Eu nu mă dau înapoi de la această răspundere – o primesc bucuros. Nu cred că vreunul dintre noi ar vrea să fie în locul altuia sau al altei generații. Energia, credința și devotamentul cu care venim să împlinim această strădanie vor strălumina țara noastră şi pe toți cei care o slujesc. lar strălucirea acelui foc poate cu adevărat să lumineze lumea.

Aşadar, concetățeni americani, nu întrebaţi ce poate face ţara voastră pentru voi; întrebaţi ce puteți face voi pentru țara voastră.

Concetăţeni ai lumii, nu întrebaţi ce va face America pentru voi, ci ce  putem împreună să  facem pentru libertatea omului.

În sfârșit, indiferent dacă sunteți cetăţeni ai Americii sau cetăţeni ai lumii, cereţi-ne nouă, celor de aici, aceleaşi înalte standarde de putere și sacrificiu, pe care și noi vi le cerem vouă. Având drept sigură răsplată o conștiință curată, având istoria drept judecător  final al faptelor noastre, să pornim înainte spre a conduce  țara pe care o iubim, rugându-ne pentru binecuvântarea Lui și ajutorul Lui, dar știind că aici pe pământ lucrarea lui Dumnezeu trebuie cu adevărat să fie a noastră.”[1]

Ce vorbe mari… „o nouă lume a ordinii de drept – unde cei putenici sunt corecți, și cei slabi  sunt în siguranță, și pacea este salvată”… Indiscutabil, americanii au talentul acesta neîntrecut de a-și aranja vitrina de la stradă mai strălucitor, mai ademenitor ca nimeni altcineva, și  de a produce lozinci în stare să te vrăjească… Genii inegalabile în arta manipulării și înflăcărării patriotice, urmașii lui George Washington au cultivat programatic  și obsesiv triumful orbitor al imaginii asupra substanței, șiretlicul prinzând de minune la spectatorii amatori de efecte speciale. Apoi, aroganța și excepționalismul perorate  emfatic de către fiecare locatar al Casei Albe, cum, de pildă, a fost cazul și lui George W. Bush: „Atacurile teroriste pot să zdruncine temeliile celor mai înalte clădiri, dar nu pot atinge temelia Americii. Aceste fapte sfărâmă structuri de fier, dar nu pot să ştirbească fermitatea de fier a americanilor. America a fost aleasă drept ţintă a atacurilor, fiindcă noi suntem cel mai luminos far al libertății și al şanselor egale din lume. Şi nimeni nu va putea împiedica această lumină să strălucească.”[2]

Cu toate că s-au scurs de atunci 62 de ani, cei puternici sunt și mai mârșavi, cei  slabi, și mai oropsiți, iar pacea, un deziderat  tot mai îndepărtat… În ciuda faptului că  mormintele tinerilor americani s-au înmulțit alarmant pe mapamond, ei luptând, chipurile, în numele libertății și  eliberării altor  popoare  nu îndeajuns de loiale democrației  de pe Potomac, nicidecum al intervenționismului agresiv. Ca în Vietnam, de exemplu, deși de Gaulle îi „conjurase să renunțe la implicare: «Vă  prezic  că vă veți scufunda încetul cu încetul într-o  mlaștină politică fără fund».”[3] Dar cum să reziști ispitei de a arăta că ești „Rambo”? Vorba  lui Kennedy: „Soldații vor intra în marș, fanfara va cânta, mulțimile vor aclama și în patru zile  toată lumea va uita. Apoi ni se va spune să mai trimitem trupe. E ca atunci când bei. Efectul trece și trebuie să mai bei un pahar.”[4] Beția puterii, ca un cântec  de sirenă al expansionismului  de orice fel, irezistibil și provocator… Una care a cuprins nația americană, educată la școala învățătorului Colt, însă nu cu abacul, ci cu revolverul. Păi, să ne amintim că  opinia publică de acolo sprijinea puternic războiul împotriva  comuniștilor  conduși  de Ho Și Min, cu excepția „subgrupului evreiesc”. De altfel, „rata popularității  lui Johnson creștea ori de câte ori se amplifica presiunea: a făcut  un salt de la 14 procente când a început  bombardamentele. Pe tot parcursul luptelor,  mult mai mulți americani l-au  criticat pe Johnson  pentru că făcea prea puțin decât pentru că făcea prea mult. Ideea că opinia publică se distanța mult de război și mai ales axioma că tinerii i se opuneau a fost o invenție. De fapt,  procentajul  celor care erau în  favoarea retragerii nu a depășit niciodată 20 %  până după alegerile  din noiembrie 1968, când decizia  retragerii fusese luată deja.”[5]

Apoi, încercarea îndepărtării  președintelui Fidel Castro  prin operațiunea  specială din Golful Porcilor, soldată cu un  eșec răsunător,  cubanezii primind sprijinul  fățiș  al sovieticilor, în ceea ce s-a numit „criza rachetelor”. Lecția nu i-a descumpănit  pe agresori,  dimpotrivă,  ei continuând să cotropească și alte meleaguri, nu înainte de a-și  pregăti campaniile militare cu dibăcie prin discursuri  flamboiante. Să fie la mijloc cumva și amenințarea  aruncată de Nikita Hrușciov din spatele cortinei învrăjbitoare în anii ’50 – „Vă vom îngropa!”? Posibil, cert este că dinspre dușmanul ideologic s-au auzit un  râs sarcastic și corul a două sute de milioane de luptători: „Să vedem care pe care ! Cei îngropați  o să fiți voi, fiindcă,  DA, NOI PUTEM !” De unde și furibunda cursă a înarmărilor, de unde și demonstrațiile de forță ale unuia și altuia, de unde și tensiunea apăsătoare indusă omenirii…


[1] Discursuri care au schimbat lumea

[2] Alocuțiunea rostită la 11 septembrie 2001,  după atentatele teroriste din 9 septembrie. (Discursuri care au schimbat lumea)

[3] Paul Johnson, O istorie a lumii moderne: 1920-2000

[4] Paul Johnson, O istorie a lumii moderne: 1920-2000

[5] Paul Johnson, O istorie a lumii moderne: 1920-2000

Va puteți abona la articole prin e-mail:

Citeste si...

20 mai, 2024

America lui John F. Kennedy America ieșise învingătoare din ultimul război mondial și își luase în primire ro

13 mai, 2024

America lui John F. Kennedy America ieșise învingătoare din ultimul război mondial și își luase în primire ro

30 aprilie, 2024

America lui John F. Kennedy America ieșise învingătoare din ultimul război mondial și își luase în primire ro

Articole similare

Din făzănăria  dâmbovițeană
VIZUALIZARI
Despre viitoarea Renaștere a omenirii
VIZUALIZARI
„Rușine, rușine să vă fie !”
VIZUALIZARI
Elie Wiesel, „băiatul din Carpați”
VIZUALIZARI
Nasty, „zbanghiul” !
VIZUALIZARI
Portrete și portrete (2)
VIZUALIZARI
Portrete și portrete (1)
VIZUALIZARI
Războiul, ca profit ...
VIZUALIZARI
Gura lumii
VIZUALIZARI
Crucea răbdării
VIZUALIZARI