Într-o „după-amiază de sărbătoare”, poeta Letiția Ilea își scrijelește pe hârtie strigătul de singurătate sfâșietoare…
„nu ai cui spune mamă nici tată
bucatele stau pe masă neîncepute
nu ai cu cine ciocni un ou roșu
doamna haină ți-a mai înhățat un prieten
și golul se întinde aproape să te cuprindă
ești îmbrăcată la patru ace
stai dreaptă nu ai de ce să te temi
sunt cu toții acolo te așteaptă
de pe malul acesta se văd
doar niște cercuri concentrice
în urma pietrei ce se scufundă
apoi un singur punct
repede absorbit de luciul apei”.
Tuturor celor atât de singuri, le trimit de aici, din miticul meu Islaz, un buchet de flori de primăvară, adus de berzele și rândunicile văzduhului. Cât să le alunge tristețile sângerânde și să le aline sufletele sparte de piatra ce se tot scufundă…