Mă uit întruna la cerurile de la Rânca, de dimineață și până la ivirea nopții. Visez, oare?, mă întreb cu fericirea regăsită a copilului de odinioară. Nu, e chiar adevărat ceea ce văd! Un miracol la îndemâna oricărui muritor. E îndeajuns să-și ridice privirea din țărână năclăită de murdăria lui ca să se simtă iarăși fiul Celui de Sus. Culorile se schimbă continuu, ca și norii care desenează imagini de poveste, neverosimile. Ca și stările mele sufletești, mereu și mereu în ton cu splendoarea caleidoscopică a naturii! Lumina se îmbrățișează tumultuos ori lasciv cu întunericul, apoi se despart și parcă văzduhul ia foc. Sau lăcrimează rece și vinețiu. Palele de vânt trag după ele pânzele cerești și le duc altora, nerăbdători și ei să se desfete cu picăturile de frumusețe divină.
Ce straniu paradox aici, la Rânca, unde kitsch-ul arhitectonic al așezării se destrăbălează ca niciunde altundeva, în dezacord violent cu paradisul de deasupra pământului …