În iarna anului 1983 am ajuns pentru prima oară aici și întâmplarea aceea este una dintre cele ce mi-au întregit destinul. Am stat atunci cu Radu la Sorin acasă, în Podu’ Dâmbovicioarei, și m-am simțit minunat, motiv pentru care am revenit aici ori de câte ori am putut. Dar lucrurile s-au schimbat între timp. Acum trăiește numai mama fostului meu coleg de cameră din anii universitari, așa că dau o fugă să o strâng în brațe și să-i mulțumesc pentru pachetele cu bunătăți trimise în studenție. Tatăl lui Sorin ne așteaptă în cimitir, sub piatra tombală, îi dau binețe și îi aprind o lumânare, în definitiv, părinții prietenilor tăi sunt și puțin părinții tăi ! O luăm la pas apoi pe Cheile Dâmbovicioarei, dimpreună cu alți prieteni de ispravă, și tăifăsuim până ce stelele se aprind sus, în poala lui Dumnezeu. Căruia îi mulțumesc din nou pentru că mi-a dăruit atâția prieteni de nădejde !
