Din Golful Dubovei o pornim cu șalupa pe magistrala fără pulbere a Dunării. Apa fornăie ușor, amorțită de dogoarea soarelui. Oprim, mai întâi, la Tabula Traiana (pe malul colțuros al plavilor), placă memorială ridicată de mărețul împărat întru cinstirea victoriei din 106 asupra dacilor, precum și a finalizării drumului militar în zonă. Citesc pe marmura istorică: „IMP. CAESAR. DIVI. NERVAE. F NERVA TRAIANVS. AVG. GERM PONTIF MAXIMUS TRIB POT IIII PATER PATRIAE COS III MONTIBVUS EXCISI(s) ANCO(ni)BVS SVBLAT(i)S VIA(m)”. Adică: „Împăratul Cezar fiul divinului Nerva, Nerva Traian, Augustus, Germanicus, Pontifex Maximus, investit de patru ori ca Tribun, Tatăl Patriei, Consul pentru a treia oară, excavând roci din munți și folosind bârne de lemn a făcut acest pod”[1]. Oare ce-o semnifica perechea de delfini încrustată pe frescă, alături de vulturul neînfricat? Mă căznesc în van să găsesc un răspuns…
De acolo, o luăm înspre Decebal, sculptat în stânca noastră strămoșească. Cuceritorul și cuceritul, azvârliți unul lângă altul pentru totdeauna, nedespărțiți pe vecie, cum altfel? Dacul de căpătâi al românilor are privirea împietrită, doar ce s-a văzut învins de romani… Ehe, și câți alți năvălitori ne-au cotropit pe urmă, chiar sub ochii lui neputincioși! Măcar de-ar fi plecat între timp, ticăloșii… În apropierea statuii săvârșite prin binecuvântata osârdie a lui Iosif Constantin Drăgan, o bisericuță stă înfiptă în marginea trotuarului și-și potrivește chipul îmbătrânit în oglinda lichidă. Crucea ei se lungește pe deasupra valurilor albicioase până dincolo, la surata-i sârbă.
Ieșim din Cazanele Mici și o ținem înainte, prin defileul cunoscut mai degrabă ca Banatska Klisura. Prins între pereții înalți și abrupți ai Munților Banatului, visez să am aripi de vultan și să zbor sus, sus de tot, ca să mă satur o dată de natura asta miraculoasă! Deocamdată, stau ghemuit pe o șalupă în Cazanele Mari și-i mulțumesc Domnului că m-a adus aici !
[1] Traducerea a fost făcută de Otto Benndorf
