Demult, în toiul gerurilor  sovietice, unul dintre dușmanii noului popor ce se înfiripa din înțelepciunea „Tătucului Stalin” își colinda, dinlăuntrul însingurării silite, semenii. Pe cei care nu-și suflecaseră proletar  mânecile  ca să  construiască creduli  utopica societate  a egalității și dreptății, desigur. Nu înainte însă de a-i asasina pe opozanții nereeducabili și de a-i azvârli  în gherlele  torționarilor roșii  pe ceilalți, la grămadă cu  poetul Vasile Voiculescu. Ei bine, în ziua Crăciunului  din 1956, cel declarat tuberculos ideologic de regimul comunist scrie  un colind de-o frumusețe răvășitoare, o bijuterie lirică nepereche în literatura universală. Au trecut  de atunci 66 de ierni, unele mai viforoase, altele mai diafane, dar nevoia de împărtășanie a rămas…

„În coliba-ntunecată

«Ce minune, Doamne»

Din os şi carne lucrată,

«Ce minune, Doamne»

A intrat Hristos deodată.

«Ce minune, Doamne»

Nu făclie ce se stânge,

Nici icoană ce se frânge,

Ci El însuși, Trup şi Sânge,

Preschimbat pentru făptură

Într-o scumpă picătură,

Dulce Cuminecătură.

Coliba, cum L-a primit

S-a făcut Cer strălucit

Cu văzduh de mărgărit,

Iar în ea soare și stele

Cu Arhangheli între ele.

Şi-n mijloc tron luminos

Pe el stând Domnul Hristos,

Care mult se bucura

Duhul Sfânt Şi-alătura

Și acolo rămânea

Şi acum și pururea.

Și noi, Doamne, ne-am sculat,

Colibele-am curățat

De ruşine și păcat,

Am zvârlit griji şi nevoi,

Am gonit draci şi strigoi,

Intră, Doamne, şi la noi.

«Ce minune, Doamne».“[1]

Sărut fiecare vers, ca pe o  icoană, și mă închin la picioarele poetului încercat  teribil de capriciile istoriei bicisnice. Și  înmoi dumicații de suflet în  strachina primenită cu licoarea miraculoasă  a cuvintelor sângerânde, iar apoi  mă rog în gând să piară, până la ultimul, dracii și strigoii. Ah, și pentru tine, OMULE, cer stăruitor divinității să-ți întoarcă măsura și credința în slova așternută  pe hârtie, fiindcă acolo sălășluiește dintotdeauna Răstignitul. Da, căci crucea e meșteșugită  din cuvinte,  nu din altceva, să nu uiți asta niciodată!


[1] Vasile Voiculescu, Colindul Împărtășaniei 1956