Parcă a fost ieri… Eram la Rătez, în Gorj, acasă la Dan. Mă trezisem cu noaptea în cap și ieșisem pe prispa strămoșilor lui să-mi potolesc învolburările  lăuntrice. Simțeam o arsură pârdalnică  în capul pieptului și ghimpi ascuțiți în inimă. Îmi amintesc ca acum…

     O amintire  proaspătă nu-mi dă pace deloc, mi-a alungat somnul, tihna. Ieri,  hălăduiam  pe Cheile Sohodolului și, la  un moment dat,  m-am oprit să mă dumic în peisajul de-o sălbatică splendoare. Am săltat ochii către versantul abrupt  și am zărit o grotă săpată în stânca cenușie. La intrare străjuia o cruce mare de lemn, pe care scria „Nimic fără Dumnezeu”. Lângă  cele două stinghii sfințite,  o icoană uriașă, așa că am urcat pe scara săpată în  piatră. M-a întâmpinat  Nectarie, vindecătorul de cancer, adus în defileul gorjean de un credincios. I-am aprins  lumânări  și l-am implorat  în  gând să-i lecuiască  pe toți pământenii mușcați de crunta boală. Destinul m-a împins  la făcătorul de minuni retras în defileu, nu altcineva, n-a fost  o întâmplare! „Mâna Maicii Domnului” mă aprobă, înclinându-și rămurelele încărcate de flori. Păsările și-au întețit  concertul, iar ziua a început să crească vârtos, ca și ieri, ca și alaltăieri, ca-ntotdeauna. Îmi strâng bluza de trening în jurul umerilor, „soarele strălucește pe un cer fără pată, însă aerul se simte rece pe obraz.”[1] N-am plecat încă de pe prispa din Rătez, unde mă rog la cucernicul Nectarie să-și pogoare puterea și asupra prietenului meu, Dumnezeu să ne ajute pe toți ![2]

Azi, stau țeapăn și nemișcat într-o biserică bucureșteană, departe de Rătez, locul unde în urmă cu câteva zile s-a stins Dan. Și tocmai fusesem  împreună  în vacanță în Grecia… Și tocmai plănuiserăm să mergem, la anu’, în Paros… Și tocmai ce vorbisem cu el pe la 10:47… Și tocmai ce mi se plânsese că îl doare trupul vânjos, herculean… Și tocmai ce a închis ochii pe la ora 14… Chiar în casa aia în care se retrăgea fericit ca un copil copleșit  de dorul bătăturii natale, curată și nostalgică… Divinitatea i-a îndeplinit dorința asta de pe urmă și l-a luat prematur din leagănul cel iubit mai presus  de orice… A fost suficient ca Sfântul Nectarie să ațipească o clipă, una numai, istovit de sisifica-i lucrare înfăptuitoare de minuni și destinul și-a făcut mendrele, cine să-l mai împiedice?

Aprind o lumânare și îi veghez adierea împăciuitoare, desenez cu degetele  o cruce imaginară și vărs o lacrimă… Mă trezesc la realitate, încolțit de rele presimțiri în toiul secerișului  la oameni dimprejurul meu…

Rămâi cu bine și drum  lin în  lumea de dincolo, prieten drag !

–––––––––––––––-

[1] Aldous Huxley, Călătoria unui sceptic în jurul lumii

[2] Așa scriam  la 18 iunie 2020 (La Rătez, pe prispă)

25fba327-cb97-4a8f-81f5-49cda7795827