• avocat
  • scriitor
  • publicist

Gândul meu de An Nou

                                                                             MOTTO:

„Îmbătrânesc. Destinul mi-e însă tot copil;

                                               Isteț să prinză păsări și să doboare poame”.

   Vasile Voiculescu, Toiag de înger

„Mi-a cam trecut veleatul”, oftez adesea și mă uit în jur cu stinghereală  zgrunțuroasă. Nimic nu mai seamănă cu lumea știută de mine, nimic…Când s-a schimbat într-atât de mult? Și eu ce-am păzit, de am lăsat-o s-o ia razna? Ah, de-aș fi fost un pic atent, un pic măcar… Alung repede sentimentul   părelnicei vinovății și mă scutur de mâzga autocompătimirii inutile. În definitiv, la ce bun să te ciorovăiești cu  fatalitatea? Un caraghios în plus nu folosește nimănui, zău ! Nici mie, îndeosebi mie! La urma urmei, trăiesc din plin o toamnă ce-și scutură roadele. Iar iarna ce va să vie mă va găsi  înconjurat de cărți. O droaie! Așteptând de ani de zile să mi se ofere cu întreaga lor ființă neatinsă de efemeritate. Făpturi ale dezmierdării minții, născocite să ne aline singurătatea  și să ne  ușureze cărările vieții, să ne scoată din ignoranță și să ne înlesnească o cunoaștere de sine imposibilă, altcumva. Ziua se va tot strânge, iar noaptea va crește  întruna… Și mă va împresura gerul, așa că slovele altora îmi vor ține de cald. Pe ale mele, le voi așterne în tuș etern  și  le voi transmite  nepoților – Aria, Tudor și Mabel. „Tataie, când o să cresc, o să scriu o carte mare, mare, uite atât !” mi-a zis prichindelul  și a deschis brațele ca să-mi arate. „Și o să scrii și despre mine?” l-am provocat. „Da”, mi-a răspuns  candid. „Și ce-ai  să scrii?” mi-am continuat pornirea ludică. „Că te iubesc și că ne jucăm împreună”, m-a încredințat inocent. I-am sărutat fruntea  și m-am rugat Dumnezeului meu să nu ne abandoneze. Știți, de ceva timp mi-am mutat inima în luminițele din privirea  celor trei îngerași și parcă  niciodată nu m-am simțit  mai împlinit,  mai împăcat cu mine însumi. Am strâns atâta iubire, încât mă  grăbesc să le-o dăruiesc, fiindcă  numai astfel vor fi niște oameni întregi și frumoși. Au atâta  iubire în sufletele  lor neprihănite, încât nu-mi ajung respirațiile ca să le-o primesc. Iubire din iubire, ce altă lecție mai potrivită? Ce dacă omenirea și-a adaptat agenda cotidiană și se închină cu inconștiență la zeii pragmatismului feroce? Totdeauna există un motiv ca să iubești, altminteri ce rost ar mai avea să ne îmbrățișăm copiii și  nepoții lângă bradul împodobit și  să stăm așa în ceasul acela  magic, al trecerii dintr-un an în altul? Un moment ce ni se pare o veșnicie, ați observat?

La mulți ani, oamenilor!

Va puteți abona la articole prin e-mail:

Articole similare

Cândva, în Grozăvești...
VIZUALIZARI
Momcilo Luburici, in memoriam
VIZUALIZARI
La moartea unicului Kaiser
VIZUALIZARI
Gândul meu de An Nou
VIZUALIZARI
Faceți loc să vină povestea !
VIZUALIZARI
Noaptea magică a celor trei „moși”
VIZUALIZARI
De Ignat, odată...
VIZUALIZARI
Paradisul de mai adineauri...
VIZUALIZARI