Handbalistele de la CSM București au triumfat la Budapesta, după un meci de infarct. N-am mai lăcrimat de mult la o performanță sportivă românească. Deși, cu două-trei excepții, hai patru – Oana Manea, Aurelia Brădeanu, Iulia Curea și Cristina Vârzaru -, performanța aceasta, greu de imaginat alaltăieri, este meritul străinelor din echipă. Și al unui antrenor scandinav, pe care conducerea îl voia concediat în urmă cu câteva luni. Era posibilă o astfel de victorie doar cu fete de la noi ? Indiscutabil nu, ne lipsește vâna aia de campioni, psihicul nordicilor. Celula valahă nu rezistă la stres. Ce handbalistă autohtonă ar fi fost în stare să nu rateze măcar o lovitură de la 7 m, așa cum s-a întâmplat cu admirabila suedeză Gullden ? Sau să apere precum croata Grubisici. Cât despre brazilianca Pessoa, ea n-a semănat deloc cu Duckadam, la Sevilla, în 1986, cum s-au grăbit destui să scrie. Nu, nici pomeneală. Nebunia portăriței din momentele acelea cardiace mi-a amintit de excentricul Grobbelaar, din finala desfășurată la 30 mai 1984, când Liverpool i-a suflat Cupa Campionilor Europeni Romei, chiar pe stadionul acesteia, după alte lovituri de departajare. Dansul dezarticulat, de om turmentat, al zimbabweianului și pașii tribali, amenințători, ai Mayssei, ca drum spre aurul sportiv…
Cât de puțin ne trebuie ca să trezim înlăuntrul nostru sentimentul patriotic, schilodit de vremurile din urmă…
Bravo, fetelor ! Hai România !