Mă plimb, între ani, pe câmpurile Islazului. O iau de la Chichinete înspre Gerai, pe malul Dunării. Pământul s-a dezmorțit, deși, pe alocuri, încă doarme sub macatul subțire de zăpadă. Cerul e mai azuriu ca niciodată și soarele strălucește până la orbire. Mi se pare că m-am întors iarăși în paradis și mă mir neîncetat de superbia misterioasă a locului. Cutreier pădurile și plajele largi, scăpate de strânsoarea apei, cu bucuria copilului trezit în fața unei minuni. Îmi caut urmele pașilor de astă-vară, de acum două veri… dar nu găsesc decât amintiri de nisip. Perisabile și mereu luate de vânt. Nu-mi ajunge ziua să colind așa, despovărat de griji și frământări. Când m-am trezit din uimire, „orizontul se rumenea la răsărit”1, ca o inimă dată în pârg.
Islazul, iarna, este o poezie fără sfârșit, tainică și seducătoare…
–––––––––––––-
1Liviu Rebreanu
