Cohorte de salcâmi înfloriÈ›i mă însoÈ›esc spre cerul albăstriu, de sfârÈ™it de primăvară. Mă cocoÈ› în vârful pomilor È™i mă prind cu mâinile parfumate de norii albicioÈ™i ce se târăsc de colo-colo. ÃŽmi potolesc pofta de infinit È™i cobor în lanul de maci, Doamne, ce minunăție, ce beÈ›ie de culori ! ÃŽmbătat de atâta frumuseÈ›e virgină, nici n-am observat că s-a amurgit… ÃŽncotro s-o apuc ? mă iscodesc năucit de fascinaÈ›ia splendorii în stare pură dimprejur… Unde îmi este, de fapt, locul? mă trăsneÈ™te o întrebare al cărei răspuns începe deja să mă sperie…
