„Abia împlinisem douăzeci de ani când istoria m-a basculat în capitalism. Eram încă student şi îmi doream să «fac» bani, să ajung aidoma personajelor din filmele americane în care orice e posibil. Am început timid, cu o maşină de tocat carne. Carne pentru mititei şi cârnaţi, ambalată în pungi de-un kil. Un garaj strâmt şi o maşină nici prea veche, dar nici nouă, atât aveam atunci. Dar nu eram singur. Visam în doi, eu şi prietena mea, devenită mai apoi soţie. Afacerea creştea în fiecare zi, încet şi sigur, de parcă cineva presărase drojdie în visul de înavuţire. Ne-am extins dintr-odată şi marfa ieşită din garajul fermecat circula în toată ţara. Chiar şi în Bucureşti, certificatul de garanţie al oricărui întreprinzător cu pretenţii. Cifra de afaceri a sporit îndeajuns să ne extindem, să părăsim improvizaţia productivă. Am cumpărat o fostă cooperativă agricolă, al cărei sediu nădăjduiam să-l transformăm în făbricuţă pentru prelucrarea cărnii. N-am izbândit, fiindcă vechii «ceapişti» ne-au târât în tot felul de procese şi astfel am înţeles că socialismul ştiinţific se cuibărise definitiv în mintea multora. Cum nu aveam vreme să-i reconvertim ideologic, i-am lăsat să se amăgească în continuare cu himera triplei lor calităţi de proprietari, producători şi beneficiari şi duşi am fost. Au apărut zonele defavorizate, cu facilităţi fiscale ademenitoare, şi am mers într-acolo. În viaţă, oportunităţile se ivesc rar şi nu durează cine ştie ce, aşa că nu trebuie să stai pe gânduri. Şi n-am stat. Banii schimbă proiectele individului, aspiraţiile sale, le apropie de politică, că la ce-i bună averea dacă n-o investeşti într-un carnet de partid ? Ori într-o funcţie sau demnitate publică, în ceva care să-ţi lipească pe cartea de vizită efigia statului, efigie de care să se teamă nu numai concurenţa, ci şi organele de control. Unde mai pui că tinereţea mea şi-a soţiei ne îmboldea la răsturnarea gerontocraţiei purpurii. Mai târziu, am aflat că tinereţea e, adesea, o scuză bună pentru excese. Eu am rămas «lângă producţie», iar nevastă-mea a ales Capitala. S-a înfipt consilieră la un important politician situat mereu deasupra vremilor. N-are relevanţă numele lui, din moment ce prefacerile istorice şi politice nu-i ating defel pe ăştia ca el. Îşi propusese, naiva de ea, să obţină un mandat de deputat şi pentru asta n-am precupeţit nimic. Am ajutat-o luând-o de jos, cu lipit afişe electorale pe garduri, cu şedinţe în satele cele mai prăpădite ale judeţului, cu «sponsorizări» şi «danii» făcute căpeteniilor partidului. Entuziasmul ne-a împins la gesturi exaltate, consistente şi nedemne, de-o exuberanţă exemplară. Am intrat în afacerile de partid, imaginându-ne cu credulitate că vom fi propriii noştri stăpâni. Aiurea ! Curând, am realizat că ceea ce era al lor era numai al lor, iar ceea ce ne aparţinea nouă urma să împărţim cu ei ! Deşi primiserăm asigurări că nevastă-mea va fi a doua pe listă la deputaţi, în ultima clipă s-a decis de la Centru că era tânără şi, ca atare, putea să mai aştepte un scrutin. Adio campanie electorală şi speranţe contra cost ! S-au pierdut alegerile, iar organele de control, ce păreau atât de prietenoase, şi-au deschis «sediu secundar» la firmele noastre. Unii plecau şi alţii veneau, hotărâţi să ne execute, până ce ne-am săturat de atâtea şicane. Mai ales că nu se constatau ilegalităţi. Am lichidat scârbiţi afacerea, am vândut întreaga agoniseală cu profit minim şi am emigrat în Lumea Nouă. Avem destui ani de înstrăinare, însă ne-am rostuit mulţumitor, iar copiii se simt acolo ca acasă. România e doar ţara natală a părinţilor lor pribegi. Obsedantul deceniu post-decembrist trăit la poalele Carpaţilor pare un coşmar, o frântură din destinul altora. Aici, în patria de adopţie, am învăţat că regulile sunt tocmai sensul vieţii sociale. Civilizaţia înseamnă respectul pentru Lege, respect clădit pe frica de sancţiunea aplicată fără părtinire, nediscriminator, de autorităţile locale sau centrale. Umiliţi şi înşelaţi, am ales pribegia. Nu singuri, ci împreună cu milioanele de români dispuşi să se lepede de trecutul cu iz de ratare”.
Bărbatul din faţa mea tace, l-au obosit aducerile aminte stânjenitoare. Trăieşte departe de ţara în care a visat să devină bogat fără să fure sau să păcălească statul. Un stat adesea complice la propria sa devalizare dar indiferent la fenomenul băjeniei din motive economice şi politice. Căci nesfârşita ciorovăială dintre politicienii care, în 1989, au pus mâna pe România e pricina emigraţiei masive. Dar emigraţia asta poate însemna şansa societăţii noastre, fiindcă vorba lui Cătălin Tolontan, „E posibil ca România normală să se construiască în exil”. Remarca gazetarului e reconfortantă, însă cine va aduce înapoi „România asta normală” ?, mă întreb cu justificată îngrijorare. Şi cu scepticism, desigur.