Marcel Cone, prietenul copilăriei mele și nu numai, îmi trimite fotografii din Islazul troienit. Marțea trecută, când am plecat spre București, satul era scăldat într-un soare primăvăratic. Acum, peste oboarele îmbătrânite s-a năpustit o iarnă de povestit nepoților. Aidoma iernilor de demult, cu mormane de zapadă până la streașina caselor, cu țurțuri crescuți spre cer, să-i străpungă cerga cu stele și să întoarcă lumina pe pământ. Pe ulița bunicilor totul e alb și pustiu, nici țipenie de om. Unde s-or fi dus toți ? Mi-aș lăsa baltă toate socotelile și aș zbughi-o pe linia aia de basm, mi-aș scoate sania din amintirile trezite la viață și m-aș încura cât îi ziua de lungă… Seara m-aș ghemui în poala bunicii, lângă soba încinsă, și mi-aș închipui că nu mă va ajunge niciodată dorul de lumea aia…
