În urmă cu șapte ani, tot în aceeași perioadă, începea calvarul mamei, care avea să dureze câteva luni, la capătul căruia m-am trezit orfan. Dintr-odată și pe neașteptate. Uneori  mi se face așa de dor de mama încât m-aș mulțumi  s-o mai văd în viață  măcar ca în Săptămâna aia a Patimilor

 (Fragmentele sunt din cartea Jurnalul banalității, apărută în anul 2015 la Editura RAO.)

*

    Înverziseră  pomii la Islaz. Şi era cald, şi rândunelele se întorseseră  din ţările calde şi se zbenguiau  ciripind pe deasupra mea. Cârduri de berze  şi de pupeze  se alăturaseră  jocului,  şi nişte ciori, şi un şoim, tot păsăretul din lume se adunase acolo. Alergam pe uliţă şi chiuiam de bucurie. Aş fi vrut să  zbor şi eu, să  mă rătăcesc  prin cerul albastru şi limpede. În  vale se vedeau ochiuri de apă, Doamne, ce vis întremător ! M-am trezit, era ora 4.  Afară plouă tumoral şi este întuneric. Nici  ieri n-am  dormit  mai mult. Ce o face mama ? Cum s-o mai simţi ? Nu-mi dă pace gândul  ăsta. Mă perpelesc,  aţipesc, sunt într-o stare de semisomnolenţă. „Mama s-a stins azi-noapte”, citesc  parcă pe ecranul telefonului. Sau parcă îmi dă de veste cineva. O voce clară şi rece. Sar din pat şi trag o spaimă soră cu moartea. Transpir  abundent, inima o ia razna. Imposibil, doar ce am visat atât de frumos, nu se poate !  strig către soartă. Caut apelurile,  nimic. Aprind lumina, camera e pustie. A fost doar o nălucire, o halucinaţie. Mama încă trăieşte.

                                                            *

Dormea. Am luat-o de mână şi i-am atins uşor obrazul palid… O privesc cu  o tandreţe de care numai copiii sunt în stare. O iubesc cu deznădejde ! „Ia uitaţi cine a venit !” îi şopteşte la ureche asistenta. Mama abia deschide ochii  şi clipeşte întârziat. Mă fixează preţ de un minut şi îşi întoarce capul. Bărbia îi tremură, faţa i se schimonoseşte într-un  rictus de suferinţă. Ar vrea să plângă, dar se abţine. Dă să-mi spună ceva, însă nu-i iese  niciun cuvânt întreg.  Delirează, rosteşte nume de care nu am auzit vreodată. Aţipeşte, iar eu sunt cel mai nevolnic  om din lume. „Mi-e rău”, atât reuşeşte să îngaime.  „Plec, să dormi bine !” îi urez  la plecare  şi o sărut pe frunte. Se răsuceşte spre mine şi îi simt buzele uscate pe mână. „Noapte bună !”  şi fac un pas în afara rezervei. Mă uit în  urmă, mama  are lacrimi în  ochi şi îmi face cu mâna. Ajung afară şi plâng nervos. Mi se zguduie trupul, sunt devastat şi mă opresc anevoie. Nu mai întrezăresc nicio speranţă.

                                                            *

„Deci, când veţi vedea ceea ce s-a spus prin profetul Daniel, urâciunea pustiirii stând în locul  cel sfânt – cine citeşte, să  înţeleagă -, atunci cei din Iudeea să fugă în munţi; cel ce va fi pe casă  să nu se coboare ca să-şi ia lucrurile din casă; iar cel din ţarină să nu se-ntoarcă înapoi  ca să-şi ia haina. Dar vai de cele însărcinate şi de cele ce alăptează în  zilele acelea ! Rugaţi-vă însă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici  sâmbăta”1, le spune Iisus   ucenicilor.

Mă rog ca mama să nu fugă nici iarna, nici sâmbăta, niciodată ! Doamne, şi nu mă da urâciunii  pustiirii !

–––––––––––––

1Sfânta Evanghelie  după Matei