Prima oară am fost aici în urmă cu două decenii, doar în trecere. „Marea hunedorenilor” mi-a rămas la inimă și mi-am promis atunci că voi reveni. Asta s-a întâmplat anul trecut, după ce Basmul fotbalului… mă purtase pe la Deva. Din păcate, timpul mă zorea iarăși, așa că n-am zăbovit decât o jumătate de zi. Acum am stat un sfârșit de săptămână, pe o vreme văratică și cu lună plină. Un colț de rai, cum sunt atâtea în țara asta năpăstuită politic… O liniște spartă arar de măcăitul rațelor sălbatice ori de fâlfâitul aripilor cormoranilor survolând lacul… Biserica rămasă în apă e o mărturie de prisos a „obsedantului deceniu”, scăpată de gura lacomă a excavatoarelor roșii, venite să înghită un sat întreg… Și aburul plutind în fuioare pe luciul lichid ca în ceasurile Facerii lumii, în zorii unei dimineți de toamnă târzie aidoma unei păreri de viață…
