Am ratat sezonul salcâmului înflorit aici, la câmpie, așa că urc sub munte. Las în urmă câmpurile smălțuite cu maci de-un roșu aprins și apuc drumul Gorjului, dar mai mult al dorului… Ajung la Rătez pe la asfințit, tocmai la ceasul în care soarele coboară lin în cearșaful ceresc. Privighetorile cântă o arie nemaiauzită și mă extaziez audibil ca nicicând. „Bis, bis !” strig cu simțurile renăscute și sopranele văzduhului îmi fac hatârul. Adorm într-o stare de vrajă, ca în vremea copilăriei, iar dimineața mă pomenesc sub geam cu ditamai concertul. Toate păsările pământului s-au strâns în salcâmii dimprejur și mă răsfață cu trilurile lor dumnezeiești. Ies prin pădure și privesc nestingherit absolutul. Suntem singuri, doar eu și el. Chiar, când ați privit ultima oară absolutul? Dacă nu, grăbiți-vă cât mai aveți timp ! Rămân suspendat în visare… Știți, Rătez este un fel de vatră arheologică a românismului, o insuliță originară a noastră, a tuturor celor care nu ne-am lepădat încă pe de-a-ntregul de opinci și ițari. Acolo, în desișul acela aproape virgin, îmi recunosc rădăcinile de neam valah…