Lunca Islazului este mereu la fel, dar întotdeauna altfel. Acum, ca și an, ca și ălălalt an și așa mai departe, prin covorul de iarbă s-au amestecat sprințar florile de untișor, galbene și plăpânde, o poezie! Lanurile de grâu și orz foșnesc tainic cât încă soarele nu le-a copt, însă, undeva, nu departe, secerătorii stau la pândă… La Dunăre, pe malul tivit de lăstăriș, o turmă de oi și capre ridică în copite nisipul uscat, stârnită de frici ancestrale… S-a mai sfârșit o primăvară și parcă niciuna de până la ea n-a întrecut-o în inefabilul pictural.
