MOTTO:

                                                Opriți poștalionul cu  vești rele,

                                                Ce pleacă  negreșit din Turnu Măgurele,

                                                La revărsat de zor, chiar de la  „Ciupercă”,

                                                Și-alunecă spre noi, ca neagră arcă !

                                                Legați-i surugiul fedeleș de-un pom

                                                Ori îmbătați-l  strașnic cu-n butoi de rom,

                                                Dați  grabnic foc la telegramele-ferpar

                                                Să nu ne mai îndolieze iar și iar !

                                                Doar caii să-i cruțați, vă cer,

                                                Căci ei sunt sufletele  celor care pier,

                                                Lăsați-i liberi să se mai încure

                                                Pe lama timpului ce ni-i la toți secure !

Acolo, de unde am venit eu, se moare mai abitir ca oriunde, nu e zi de la Dumnezeu în care să nu se prăpădească cineva. Da, da, fiindcă orice răposat e cineva în vatra teleormăneană din care mă trag. Pentru mine, desigur! Păi, fiecare însemna ceva în viața mea de atunci… Ne întâlneam  pe străzile orașului și ne dădeam binețe, dacă nu ne  opream  de-adevăratelea și vânturam de la unul la altul vorbe  neprefăcute. Rar  se întâmpla să zăresc o figură  străină în curtea aceea nici prea mare și nici prea mică, pe care cu mult înaintea noastră edilii o botezaseră Turnu Măgurele. Mi se părea că suntem  o singură familie și de aceea simțeam nevoia să ne împărtășim de-a valma bucuriile și  necazurile, preazilnicele banalități. Rutină de provincie. Am crescut împreună o vreme, până  când  ni s-au întărit aripile și am zburat care-ncotro. Câțiva au rămas să aibă grijă de baștină, să nu i se strice rânduiala. Noi, ăștilalți, strămutați pe te miri unde, ne-am lăsat o parte de suflet în urbea atât de patriarhală și am ciulit urechile ca nu cumva să ne scape strigătele trecutului. Și așa, de la părelnica distanță, am plâns ba dispariția părinților și a rudelor, ba a prietenilor, colegilor de școală și a profesorilor, ba a oricărui turnean cu care, cândva,  ne-am atins privirile. Ușor, ușor, ne-am pomenit că amintirile s-au repezit să se mute în cimitir, gonite de anii ce se tot adunau. Pietrele tombale dintre gardurile pe care altădată  le săream în fugă ca să furăm corcodușe, ori ca să ne hlizim la monumentele funerare, au acum chipuri și nume familiare, o biografie personală ce ne-a marcat destinul. Mare parte din memoria mea afectivă zace  sub lespedea grea a înțărânării turnene. Ciudat, la București cortegiul trece rar pe drum, iar marșul funebru nu răsună în vacarmul de asfalt. Aici, nimeni nu jelește pe nimeni !

          „De-or  să-mi îngenunche lângă umăr  plopii,

            Legănând pe creangă mierlele și cucii,

            Să-mi  spoiți cu toamnă marginile gropii

            Și cu neuitare  negurile crucii.”

Epitaful  poetului Dumitru Vasile-Delceanu, care mi-a fost diriginte în liceu, mă întâmpină ori de câte ori calc în orașul mut. Mă scutur anevoie de tristețe și-mi vine să-mi arunc de pe umeri crucea-povară și să o rup la fugă departe, departe… Poate îmi pierde urma cea care nu dă greș niciodată… Numai că „moartea nu se sfătuiește cu noi  și nu ne face hatâruri.”[1] Noroc că realitatea mă aduce înapoi, în mijlocul lumânărilor pâlpâind printre imortele și jerbe de flori putrezite. E cu neputință să înșeli sau să amâni fatalitatea… În definitiv, „cred în obligația omului de a-și trăi destinul. Adică, de a-și duce crucea. Și niciodată nu am tăiat din ea ca să fie mai ușoară, nu am tăiat din ea. Este o poveste că oamenii își duceau fiecare crucea și unul povestind, zicea: «Dacă am mai tăia un pic de aici, de jos, ar fi mai ușoară». Și au tăiat. Au mers o vreme și iar au zis: «Am mai putea tăia puțin de acolo de jos». Și au tăiat. Dar au ajuns într-un loc unde trebuiau să treacă o prăpastie. Și trebuiau să pună crucea peste prăpastie ca să treacă peste ea, punte. Dar tot tăind, nu le-a ajuns. Așa se întâmplă și în viață.”[2]

Îmi așez cu exersată resemnare  cele două lemne încrucișate și  bătute în cuie, mi le potrivesc cu încetineală și o iau la pas,  fără grabă, atent la vârtoapele din față… Implacabil, ne naștem sub semnul crucii, trăim sisific cărând-o în spinare și trecem în neființă cu ea pe piept. Niciun pământean, tânăr sau bătrân, bogat sau sărac, alb ori negru,  nu scapă de crucea lui…de-a pururea! La capătul  drumului șovăim o clipă și ne închinăm, nu înainte de  a ofta deznădăjduitor: „Nu anii, morții mei mă încovoaie”[3]


[1]  Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1959

[2] Dorel Vișan în interviul realizat de Ionuț Vulpescu, publicat în Flacăra lui Adrian Păunescu, 15-21 iulie 2022

[3] Andrei Zanca