Prin 1947, Lucrețiu Pătrășcanu (titular al catedrei de Economie Politică teoretică) își considera Facultatea de Drept din București un „focar de reacțiune și obscurantism”[1]. Remarca sa m-a intrigat inițial, prea mă lovise în plinul aleanului nevindecabil. Nu de alta, dar și eu am fost student acolo, însă târziu, mult mai târziu. Încetul cu încetul, mi-am temperat starea de indignare și mi-am recăpătat luciditatea. După ce m-am lepădat de sentimentele ce mă leagă perpetuu de așezământul de învățământ fără de care nu aș fi ceea ce sunt astăzi, am început să-i dau dreptate ex-ministrului Justiției, victimă tocmai a … Justiției populare la clădirea căreia a robotit cu zel. Să mă explic, totuși, la adăpostul unei cariere de vreo trei decenii și un pic și-al unei experiențe agasant de tumultuoase.
Am resimțit încă din perioada cursurilor universitare lipsa preocupării dascălilor mei în prezentarea și supunerea spre dezbatere a dosarelor penale din ultima jumătate de secol cu impact maxim în evoluția societății române. Sigur, aveam în vedere abuzurile inimaginabile ale magistraților, transformați în uneltele josnice ale regimurilor politice perindate la conducerea României. De pildă, m-ar fi interesat să citesc actele de urmărire penală și hotărârile judecătorești pronunțate în cauzele soldate cu întemnițarea la ani grei a liderilor comuniști în vremea monarhiei și mă refer aici la Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu, Emil Bodnăraș, Grigore Preoteasa, Miron Constantinescu, Constantin Pârvulescu, Teohari Georgescu, Iosif Chișinevschi etc. Nu de alta, dar în condițiile în care Partidul Comunist Român număra în 1940 cam 1 000 de membri (dintre care doar 5% români!), nimic nu justifica pedepse într-atât de dure.
Mai apoi, ardeam de curiozitate să pipăi filele dosarelor privindu-l pe Ion Antonescu și pe „acoliții” săi, ciuruiți sălbatic din rațiuni sovietice de stat ! Ca și al celui în care, prin osârdia Mareșalului, în noiembrie 1940 s-a revizuit „Procesul Căpitanului” și sentința de condamnare a lui Corneliu Zelea Codreanu s-a anulat.
De asemenea, îmi doream să trec prin filtrul propriului simț al dreptății execuțiile judiciare în urma cărora fruntașii țărăniști și liberali, precum și importanți oameni de afaceri, au primit botezul închisorilor comuniste, unde, destui, au și putrezit !
Nu în ultimul rând, mă frământa lungul și mârșavul caz „Lucrețiu Pătrășcanu”, reabilitat post-mortem de Nicolae Ceaușescu, în obsesia sa de a se elibera de jugul mujicilor și de a câștiga simpatia Apusului.
Din nefericire, nimeni nu s-a învrednicit să discute în amfiteatrele studențești aceste mascarade și simulacre, în care magistrații români s-au comportat asemenea unor brute, unor asasini la comandă. Și, cu excepția pricinilor ce-i viza pe politicienii de dinainte de 1945, înțelegeam fereala profesorilor și a autorităților de atunci, doar atât ! Fiindcă, s-o recunoaștem tranșant, celelalte nu puteau zdruncina teoriile despre statul de drept purpuriu, dimpotrivă! Aș fi plecat în demersul pe care îl reclam de la observația lui Belu Zilber[2], el însuși protagonist principal și slinos în scenariul urzit contra „disidentului” Lucrețiu Pătrășcanu: „De altfel, regizorii procesului nostru încercaseră să recruteze tot felul de viitori criminali. Ca de obicei, nu toţi cei chemaţi au fost şi aleşi. Opera de artă are exigenţe. Puritatea formelor este esenţială înţelegerii artistice. Ori se face un proces care să copleşească prin masivitate, ca Palatul Sovietelor, ori un proces simplu, pe înţelesul tuturor, ca o locuinţă muncitorească colectivă, de pildă”[3]. Surprinzător sau nu, regia continuă să fie la modă și astăzi, ce dacă „Palatul Sovietelor” a dispărut din peisajul valah, înlocuit de turnurile gemene din New York, și ele năruite !
Între timp, am pășit într-o altă orânduire, însă „focarul de reacțiune și obscurantism” din facultățile de drept (înmulțite la… 54!) s-a perpetuat. Iar materialul de studiu s-a îmbogățit, culmea, cu noi și noi rușini judiciare, odioase de-a dreptul – împușcarea soților Ceaușescu, dosarul „CPEx” și „Referendum” (Liviu Dragnea), însă niciunui magistru nu-i trece prin cap să le supună cunoașterii și analizei didactice ! Ehe, și ce bine le-ar prinde viitorilor procurori și judecători exercițiul respectiv, le-ar îmbogăți cultura juridică și i-ar feri – nădăjduiesc ! – de repetarea ororilor judiciare. Așa, ne mulțumim cu înghițirea mecanică a noțiunilor teoretice și a jurisprudenței europene, omițând să le deschidem ochii dreptiștilor asupra pericolelor ce-i pândesc în perspectiva imediată. Or, dacă vrem să nu alunecăm în păcatele trecutului, e musai să le și arătăm care au fost acelea! La formatorii din cadrul Institutului Național de Magistratură nu am nicio speranță, ei s-au transformat fățiș în susținători ai parteneriatului dintre procurori și judecători și ai Statului Paralel… Le-aș recomanda, deocamdată, tuturor acestor însămânțători de educație juridică trei-patru cărți de referință în domeniu: Memoriile lui Petre Pandrea, Actor în procesul Pătrășcanu (Belu Zilber), Lucrețiu Pătrășcanu, moartea unui lider comunist (Lavinia Betea), Cronos autodevorându-se, vol.5 (Dumitru Popescu)…
[1] Lavinia Betea, Lucrețiu Pătrășcanu, moartea unui lider comunist
[2] Belu Zilber se va dovedi un turnător fără scrupule în dosarul prietenului său Lucrețiu Pătrășcanu, iar „în autocritica pe care şi-o face în relatarea pe sute de file a episoadelor de viaţă, Zilber se învinuieşte de «necinste materială şi morală». În partid nu ajunsese în calitate de «voluntar», ci de «hoţ care-şi expiază păcatul». (…)
Pentru că fusese eliberat după proces, fără să fi ispăşit nimic din condamnare, relaţiile lui Zilber cu agenţii Siguranţei vor fi îndelung cercetate în anchetă. Despre acestea a fost pus să dea o declaraţie şi Eugen Cristescu, care exprimă convingerea că între Zilber, Vintilă Ionescu şi Moruzov fuseseră strânse legături (cel din urmă caracterizându-l pe Zilber «periculos de deştept»).
Eliberarea lui Zilber stârneşte suspiciunea tovarăşilor din conducerea PCdR, care, considerându-l informator al Siguranţei, întrerup legăturile de partid cu el. Zilber continuă să frecventeze cercurile intelectuale şi artistice bucureştene. Articolele sale din presa de stânga, semnate cu pseudonimul Andrei Şerbulescu, erau apreciate în lumea acestora. Se angajează la Institutul de Conjunctură (creat de Malaxa), unde, după spusele sale, ajunsese foarte repede «din referent fără salariu» să fie considerat «conducătorul efectiv al Institutului». (…)
«Căzusem la partid», spune despre sine şi fixaţiile sale, acoperindu-se, în spirit autocritic dus la extremă, cu noroiul altor invective: «declasat politic şi profesional», «îmi place să par mai mult decât sunt, mai deştept decât sunt, mai capabil decât sunt». În autocriticile şi autocaracterizările din arest se declară «abulic» şi «amoral», învinuindu-se de a nu aparţine speciei «homo faber» (în patruzeci şi opt de ani de viaţă nu crease nimic: «nici copii, nici idei, nici lucruri»).
Acesta este omul ales de Pătrăşcanu pentru a-i fi legătură de partid în realizarea ambiţioaselor sale proiecte de pregătire a răsturnării lui Antonescu. De la prima întâlnire, din ianuarie 1944, ambii proscrişi fuseseră de acord că «partidul e condus de un nebun şi că în afară de bani, case şi România Liberă nu se face mai nimic». Zilber a fost emisarul şi omul de încredere ieşit în calea lui Pătrăşcanu în acel moment când acesta avea nevoie de case conspirative şi întâlniri cu fruntaşii politici ce doreau scoaterea României din războiul în care intrase alături de Germania nazistă”. (Lavinia Betea, Lucrețiu Pătrășcanu, moartea unui lider comunist)
[3] Herbert (Belu) Zilber, Actor în procesul Pătrășcanu