MOTTO:

    „Cristos nu a mințit ! El a înviat.”

          Alice Voinescu, Jurnal

Umblasem cogeamitea prin mahala să strâng ouă. Sârguincios și frenetic, cu o bucurie greu deslușibilă, intram din obor în obor și cântam pe nerăsuflate, cu ochii pe câinii legați în lanț, care mă lătrau ca pe un venetic. Și mă rugam să nu rupă zgarda dihăniile și să tăbare pe mine, să mă sfâșie. „Câțî-mâțî toarce câlțî/La Mărica pe perete,/Două ouă încondeiete,/Unul mie, altul ție,/Unul de tovărășie,/ Câțî-mâțî toarce câlțî !” Îmi umpleam geacul cu ouă de găină și de rață, uneori și de gâscă. Ehe, ce mari erau astea de pe urmă ! Le mângăiam cu mâna tremurândă  și la terminarea colindatului i le duceam bunicii. Ma’-marea le vopsea în Săptămâna Mare și le așeza ca pe niște pruncuți în coșniță. Parcă ar fi adineauri, așa mi se pare azi…

          „Prin pomi e ciripit şi cânt,

            Văzduhu-i plin de-un roşu soare,
            Şi salciile-n albă floare
            E pace-n cer şi pe pământ.
            Răsuflul cald al primăverii
            Adus-a zilele-nvierii.”[1]

Învierea o trăiam  în biserica din Vale, laolaltă cu  bătrânele adâncite în credința străbună, în fumul gros al lumânărilor. Băbuțele moțăiau și visau cine știe ce, atente să nu-și ardă degetele cu ceara topită. Glasul popii curgea lin, adormitor…

          „E linişte. Şi din altar
            Cântarea-n stihuri repetate
            Departe până-n văi străbate
            Şi clopotele cântă rar:
            Ah, Doamne! Să le-auzi din vale
            Cum râd a drag şi plâng a jale!”[2]

Slujba se isprăvea și fiecare ne înșiram docil în fața părintelui ca să ne binecuvânteze. Înghițeam strâmbându-mă bucățile de pâine uscată înmuiate în vin și mă închinam smerit. Ieșeam în răcoarea zorilor și mă înfioram. Ulițele se împodobeau cu oameni frumoși și curați, gătiți în straiele cele noi. Mă pomeneam șoptindu-mi  coșbucian…

          „Şi cât e de frumos în sat!
            Creştinii vin tăcuţi din vale
            Şi doi de se-ntâlnesc în cale
            Îşi zic: Hristos a înviat!
            Şi râde-atâta sărbătoare
            Din chipul lor cel ars de soare.

            Şi-un vânt de-abia clătinitor
            Şopteşte din văzduh cuvinte:
            E glasul celor din morminte,
            E zgomotul zburării lor!
            Şi pomii frunţile-şi scoboară
            Că Duhul Sfânt prin aer zboară.”[3]

O luam pe linia originară și ori de câte ori mă întâlneam  cu cineva rosteam vorbele învățate mecanic: „Hristos a înviat !”. „Adevărat a înviat !” mi se răspundea dinspre celălalt  și îmi continuam drumul. Pe deasupra zburau, gureșe și neobosite, stoluri de rândunele cărând în ciocuri dumicații pascali. Dintr-un cuib încropit din paie și surcele, două berze maiestuoase acoperiseră cerul cu aripile lor desfăcute  și băteau toaca. Sau imaginația mea scornește  toate astea? Tac și mă înec în versuri…

          „Pe deal se suie-ncetişor
            Neveste tinere şi fete,
            Bătrâni cu iarna vieţii-n plete;
            Şi-ncet, în urma tuturor,
            Vezi şovăind câte-o bătrână
            Cu micul ei nepot de mână.

            Ah, iar în minte mi-ai venit
            Tu, mama micilor copile!
            Eu ştiu că şi-n aceste zile
            Tu plângi pe-al tău copil dorit!
            La zâmbet cerul azi ne cheamă
            Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!”[4]

Dar mama era departe… Poate că acolo, la capătul pământului cum îmi închipuiam eu copleșit de dor, ea plângea. Cu siguranță plângea.  Acum o plâng eu, cu alean sfâșietor. M-o auzi? mă întreb în van. S-a dus pe cărarea  fără de întoarcere și de atunci Paștile și-a pierdut neprihănirea aceea ziditoare de mituri. Au risipit-o, mai întâi, învârstnicirea ce mă înghesuie cu grabă zănatică, iar, mai apoi, pandemia și războiul de lângă noi.

          EPILOG:

O imagine de coșmar nu-mi dă pace neam, degeaba mă căznesc s-o iau la goană… Într-un  colț de oraș transformat  în ruină  de rușii cotropitori, un țânc tremură de frig. Pe obrajii-i vineții curg șiroaie de lacrimi. Câtă dreptate avea Dostoievski: „Lacrima aceasta nu justifică niciun progres, nicio revoluţie. Niciun război. Ea mereu va cântări mai mult. Doar o mică lacrimă…”[5] De aceea, răbufnesc aidoma tragicei Alice Voinescu: „Doamne Iisuse, până acum ai murit pentru nemernici. Prima sunt eu. Toți. Pfui ! Pfui!”[6] Chiar toți să fim nemernici?  Am oleacă de rezerve. Cu certitudine, Hristos nu a mințit… În schimb, l-am mințit și l-am trădat noi, muritorii lepădați de frică și de rușine…


[1] – [4] George Coșbuc, La Paști

[5] Tot scriitorul se întrebase: „Există oare vreo justificare a păcii, a fericirii noastre şi chiar a armoniei eterne, dacă în numele lor, pentru un fundament mai solid, se va vărsa fie şi cea mai mică lacrimă a unui copil nevinovat?”

[6] Jurnal