Un fel de încheiere
Un prunc a murit la Topraisar în dârdora iernii. Aşa sună comunicatul sec ce curge întruna pe burtiera televiziunilor de ştiri. Era bolnăvior micuţul, iar maşina salvării n-a mai venit să-l ducă la spital. S-a înţepenit în troienele viscolite şi, pe dată, zăpada s-a înnegrit. O nea smolicioasă ca moartea s-a răscrăcărat peste satul dobrogean, acoperind destinul scurt al bebeluşului. Cu vreo cincizeci de ani în urmă, ambulanţa mea a sosit la ţanc în aceeaşi neînsemnată localitate. Eu am fost norocos atunci, nu ca pişpirelul al cărui suflet s-a toiegit în gerul învârtoşit al Topraisarului natal. Uneori, soarta nu mai ajunge la tine, se împotmoleşte undeva, şi viaţa se scurge înainte de vreme. Atârnă de un pneu ori de o frână ciupită aiurea, sau de o furtună albă…şi de o ambulanţă neputincioasă….
Ursitoarele m-au vrut viu şi d-aia m-au arvunit clisei de la Dunăre. Pământ mănos, mustind de apă şi de seminţe roditoare, un fel de leagăn mărginit de orizonturi largi. Dobrogea doar m-a purtat în pântecul ei calcaros şi aspru, scăldat de valurile sărate ale mării. M-a ţinut nu prea mult, ca pe o sămânţă venetică adusă de vânturile câmpiei Oltului, căreia m-a redat apoi. Acolo, în Teleormanul de baştină, mi-am înfipt rădăcinile şi m-am căznit să cresc, laolaltă cu jivinele şi ierburile câmpului frământat de mistere fără dezlegare. Lumea aia noduroasă, de-un primitivism înduioşător, m-a învăţat tot ceea ce ştiu azi. Pe tâlpile ei crăpate şi mirosind a lut reavăn am înţeles dinaintea altora libertatea şi jocul, îndoiala şi spaima, bucuria şi durerea, plânsul şi râsul. Şi-am mai priceput, într-o seară definitivă, că suntem pieritori, asemenea oricărei lucrări pământene. De pe tâlpile acestea zgâriate de ghimpi şi pălămidă, ori mângâiate de trifoiul gras şi fraged al luncii, privesc în jur şi mă dedau scrisului. Scriu cu încrâncenare sau cu melancolie despre ceea ce-mi stârneşte simţurile, dintr-o uliţă uitată a existenţei. Adesea, uliţa e bătută de politicieni veroşi, porniţi să cumpere voturi şi precarităţi la grămadă. Au preţ pentru fiecare amărât şi neisprăvit, toţi se-nghesuie să-şi vândă sărăcia lucie. Din negoţul cu năpăstuiţii României s-a ivit statul postcomunist, unul corupt şi iresponsabil, nebăgătoriu în seamă cu propriii cetăţeni. Un stat care ia şi nu dă nimic în schimb, un stat lipsit de demnitate în faţa străinătăţii şi aflat mereu la cheremul stăpânilor planetari. Şi cum să nu oftezi, revoltat sau iertător, trăind otova toate cele ? Cum să înghiţi zilnic înrobitoarele umilinţe, cărora abia dacă li te mai împotriveşti, stors de speranţă şi energie ? La urma urmei, volumul „Pe tălpile României” e tocmai oftatul acesta prelung şi dureros…
Când înapoi înseamnă înainte !
Ani de zile, mi-am închipuit că nu s-a născut încă nimeni în Teleorman căruia să-i fie la fel de dor ca mie de satul natal şi de oamenii lui. De amintirea acestora, mai bine zis, pentru că ei sau cei mai mulţi dintre ei nu mai sunt astăzi de găsit pe pământ. Aş vrea să cred că s-au mutat în cer, dar mi-e teamă că nu se află nici acolo. De unde să ştiu că există un om care mă întrece? Şi nu doar în privinţa aceasta! Auzisem câte ceva despre Marian Nazat. Am descoperit însă destul de târziu că el scrie, iar lucrul cel mai tulburător pentru mine era că scria chiar despre lumea mea de acasă. El scria despre lumea lui, de fapt. În realitate, veneam amândoi din aceeaşi lume. Înainte de a ne împrieteni dorul de lumea acesta, au făcut-o cuvintele. Fără să ne căutăm noi, oamenii, cuvintele fiecăruia s-au dus din propria lor iniţiativă spre celălalt, făcându-ne cunoştinţă şi stăruind să ne cunoaştem. S-a întâmplat până la urmă, ne-am cunoscut. Este unul dintre marii mei prieteni Marian Nazat ! O prietenie născută dintr-o cumplită gelozie faţă de puterea lui de a-i fi dor de acasă şi de puterea cuvintelor puse neîncetat în slujba acestuia.
Ne vedem rar. Nu ne vizităm la domiciliu. Nu ne cerem favoruri reciproce. Nu ne împrumutăm bani. Ne împrumutăm însă, aproape cu nesăbuinţă, sentimente şi speranţe.
Nu doar în privinţa dorului mă depăşeşte Marian Nazat, ci şi în cea a felului în care îi pasă de tot ceea ce se petrece în jur. Omul acesta scrie cu sine însuşi, cu propriu-i suflet, despre tristeţile de fiecare zi ale realităţii în care trăim. Uneori aproape că mi se face frică de curajul revoltei lui faţă de nemernicii şi nemerniciile ce populează vitrina vieţii noastre publice. Mai rar ţară cu tălpi atât de miloase! Toţi aceştia ar merita să fie striviţi de ele. Se întâmplă invers, din păcate. Ei încearcă să strivească sub tălpile lor România. Iar pe Marian Nazat îl doare, cum ar trebui să ne doară pe toţi. Şi urlă! De sub tălpile României, urlă, dragul de el.
Nazat e un cuvânt care vine din limba turcă şi înseamnă înapoi. În limba română cuvântul acesta s-a transformat în om şi înseamnă înainte. E direcţia spre care ne cheamă în permanenţă cuvintele sale. Dar cu ce forţă ne cheamă!
Jurist de prestigiu, Marian Nazat îşi face tocmai lui însuşi o mare nedreptate. Tot amână să facă pasul spre literatură. Spre marea literatură! Nu mi-e uşor s-o spun, sunt însă convins că, la puterea pe care o au cuvintele sale, acolo va ajunge. Numai să vrea să facă pasul !
Ştefan Mitroi
17 februarie 2011