MOTTO:

   „Discursurile, laudele, condamnarea în bloc a trecutului. Nimic schimbat în această țară”…

                                                                                      Alice Voinescu, Jurnal

Vasăzică, în mărturisirea recentă a directorului Serviciului Român de Informații, „în aceste trei decenii, am încercat să recuperăm aproape șase decenii de pauză și de regres istoric.”[1] Adică din 1929 și până în 1989?! Ori e o exprimare nefericită și ambiguă ? Să te crucești și alta nu ! Oare cei șaisprezece ani, cât avea la discutabila revoluție șeful molohului din Pădurea Băneasa, să fie un interval  din biografia sa trăit în neant ? Oare să nu fi observat rostitorul discursului evoluția spectaculoasă înregistrată în  jumătatea de secol ce a urmat Primului Război Mondial, care a scos România  din feudalism? Oare capodoperele cultural-artistice din epoca respectivă s-au creat în igluurile eschimoșilor ? Oare izbânzile sportive de atunci, greu realizabile în perspectiva îndepărtată, sunt  un vis? Oare prestigiul țării câștigat cu atâta trudă a fost în van? Dumnezeule, cum să susții ditamai aberația, că doar n-om  veni  de nicăieri ?! Altcumva zis,  ex nihilo nihil ! Zău că „mi-a înnoptat judecata”[2] ! Apoi, dacă „România este o țară stabilă, cu liniște socială și multă prosperitate economică, o țară în care mulți tineri din alte zone ale lumii și-ar dori să poată trăi”[3], de ce milioanele de compatrioți au ales pribegia? Prosperitate economică? Haida-de, ce informații  o deține distinsul vorbitor și adrisanții nu le cunosc? Despre abandonul școlar masiv și despre  analfabetismul funcțional în expansiune contagioasă o fi aflat? Fenomene care nu existau în pauza aceea istorică de care perorează cu emfază oratorică… Culmea,  când reușea să-și procure pe sub mână cărțile din marea literatură română interzise de dictatură… Iarăși simt că mi se urcă sângele la tărtăcuță auzind cogeamitea enormitate. Păi, eu împlinisem  douăzeci și opt de ani la vremea evenimentelor din decembrie,  „anul 0”, și nu prea îmi amintesc volumele ascunse de cenzura roșie. Știu însă că se citea cu mult  mai mult, că o carte bună era asemenea  mărfii de contrabandă, pe când astăzi datele statistice în domeniu sunt deznădăjduitoare și că o droaie de librării[4] și biblioteci[5] au dispărut, în locul lor apărând casele de pariuri și de jocuri de noroc… Ori de câte ori ascult astfel de expuneri, am senzația  că-s  prostit și pungășit ordinar, fiindcă România aia hulită va rămâne pe veci  patria mea, ca și cea postdecembristă! Și indiferent de cursul întâmplărilor, nu mă voi dezice de ea nici măcar în fața plutonului de execuție tocmit de noile miliții morale… E ca și cum, la rubrica „Părinții” din actele de stare civilă, am șterge numele  mamei și al tatălui și am scrie „Pauză”! Progresul unei nații nu se întemeiază pe negarea, pe anularea  trecutului, ci „pe infidelitate. Trebuie  să mori pentru ce ai iubit, ca să învii pentru  altceva.”[6] Altminteri, geaba îndemnul la un „naționalism moderat,  echilibrat” și „neasumat, nedefinit și necultivat.”[7] Dezgustat de vorbele goale ale politicienilor, chiar nu mă așteptam ca și baș-caimacamul  uzinei de informații să mi le repete. Sau acesta dorește să preia în viitorul apropiat dârlogii Partidului Național Liberal și își  ară  deja mejdina? Apropo, sunt întru totul de acord că „prea mulți politicieni, în deceniile anterioare, s-au obișnuit să primească «indicații» sau «sugestii» despre ce au de făcut. Politicienii sunt aleși de oameni să gândească cu mintea lor, învestiți cu încrederea lor să ia decizii despre cum va arăta România în viitor, nu doar să stingă incendii ale prezentului și să aplice planuri gândite de alții. Cu toate acestea, prea mulți vor ca alții să ia decizii în locul lor, prea mulți chiar se așteaptă să primească sugestii de la servicii. Nu vom consolida democrația decât atunci când vom stimula fiecare instituție să își asume mandatul pe care îl are, fără abuzuri și fără excese”[8]… Nu cumva însă  inșii respectivi  s-au văzut siliți să ceară „indicații” și „sugestii” de la Servicii, destui fiind puși  în înaltele dregătorii tocmai de către ultimele instituții? Să trăiți, am înțeles, la ordinele Dvs! Într-adevăr, „aceasta este de fapt elefantul din încăpere și această discuție nu va putea fi evitată la nesfârșit.”[9] Desigur, sunt și eu de părere că „democrația uneori dă impresia de haos, de dezordine, de lipsă de perspectivă. Dar democrația este cea care permite libertăți și proiecte de viitor pe care nicio societate iliberală nu o poate asigura.”[10] Până la un punct, deoarece nimic nu împiedică omenirea să caute și altceva, convinsă că democrația actuală a fost golită de conținut, și-a atins limitele. Trebuie  identificat alt model social, cel actual a prăsit prăpastii uriașe și obscene între bogați și săraci, între țări,  cu osebire. Cât să ne mai mințim că  democrația este răul minor?

Zăbovesc nițel și asupra conceptului de patriotism invocat  de Eduard Hellvig, la pachet cu mândria națională. Sună tare frumos și înălțător: „În această lume, naționalismul nu ar trebui să fie doar apanajul unor discursuri sau abordări extreme, ci și un tip de instinct pe care să-l aibă și cei cu gândire democratică, liberală, care astăzi au tendința greșită de a se îndepărta de subiecte precum patriotism sau tradiții.”[11] Dar, „jupuit sufletește”[12], sunt silit să recunosc că-i peste puterile noastre să fii animat de mândrie națională într-o vatră batjocorită și desconsiderată sistematic de fiecare trepăduș internațional, în cârdășie, bineînțeles, cu oficialii  dâmbovițeni, un fel de slugoi  ai străinilor. Cum să fiu mândru  că sunt român (oricum, o inepție în sine !), de vreme ce euro-atlanticii ne umilesc public prin îngrijorările exprimate repetitiv  la fiecare crampă stomacală? Și asta după ce le-am vândut pe doi arginți țara, inclusiv aia din pauză!

Cică ar exista o zicală veche a nemților transilvăneni, potrivit căreia „prima generație luptă, a doua generație muncește  și abia a treia generație mănâncă.”[13] Nu  contest cimilitura cu pricina, așa o fi, dar ea e valabilă pentru germani. În sud, la mine, țăranii aveau altă vorbă, încă la modă: „Beleaua se ține cu rândul!” Și de vă îndoiți, amintiți-vă că pe aici n-au viețuit  neam   generații care să se așeze la masă și să-și potolească foamea… Monarhia, ca și comunismul, s-au prăpădit înainte ca mesenii în ițari și-n ii să-și umple mațele chiorăinde de secole… De aceea, nu-i suficient că „vorbim liber și putem spera fără limite”[14], formularea sună propagandistic, ca-n filmele hollywoodiene.


[1] Discursul directorului SRI, Eduard Hellvig, la Universitatea Babeș-Bolyai, 15 ani de studii de securitate

[2] Alice Voinescu, Jurnal

[3] Discursul directorului SRI,  Eduard Hellvig, la Universitatea Babeș-Bolyai, 15 ani de studii de securitate

[4] Potrivit Asociației Editorilor din România, azi mai  funcționează circa 300 de librării,  față de  1600, câte erau în 1990.

[5] Conform datelor furnizate de Asociația Națională a Bibliotecarilor și  Bibliotecilor Publice din România, asistăm la o scădere vizibilă „a numărului de biblioteci în 2020, comparativ cu 2019, o diminuare cu 393 de unități. Astfel, în anul 2020, numărul bibliotecilor institutelor de învățământ universitar s-a diminuat cu 2 unități, ajungând la 89, iar cel al bibliotecilor specializate, care deservesc instituțiile publice și agenții economici, a scăzut cu 39 de unități, ajungând la 376. În același timp, au fost înregistrate 2034 de biblioteci publice (cu 134 mai puține față de anul precedent), formate din 41 de biblioteci județene (la fel ca în anul 2019), 246 de biblioteci municipale și orășenești (înregistrând o scădere cu 4 unități față de anul 2019) și 1747 de biblioteci comunale (cu 130  mai puține față de anul precedent). Numărul bibliotecilor școlare a scăzut, în anul 2020, la 6327 de biblioteci (cu 218  mai puține decât în anul 2019). Dacă în cazul bibliotecilor școlare poate fi justificată scăderea numărului de biblioteci școlare și CDI-uri prin comasarea de instituții de învățământ, închiderea celor 134 de biblioteci publice s-a făcut cu încălcarea legii.”

[6] Alice Voinescu, Jurnal

[7]Discursul directorului SRI, Eduard Hellvig, la Universitatea Babeș-Bolyai, 15 ani de studii de securitate

[8] Ibidem

[9] Ibidem

[10] Ibidem

[11] Ibidem

[12] Alice Voinescu, Jurnal

[13] Discursul directorului SRI, Eduard Hellvig, la Universitatea Babeș-Bolyai, 15 ani de studii de securitate

[14] Ibidem