Azi, îmi dau seama că, pentru a-și îndulci traiul de zi cu zi, omul a născocit două mari și fundamentale minciuni: religia și democrația !
Da, căci „prima funcție a unei religii reale este consolatoare, fiindcă fără religie am lătra precum câinii. Ne naștem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrânim și murim. Și întreg peisajul speciei om culminează în cimitir. Destinul uman nu este o invitație la fericirea de-a trăi. Singurul mod de-a evita neliniștea metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filozofia intri în cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin disperare”[1].
De aici și credința în ipotetica viață de apoi, în așteptarea căreia trebuie să ierți mereu și mereu greșelile greșiților tăi. Adică să te resemnezi și să întinzi dușmanului și celălalt obraz… Iar „Sfântul Vincențiu de Paul spune că nu trebuie să ne abatem de la drumul «pe care a trecut cel mai mare dintre înţelepţi». Oare nu asta fac toţi creatorii? Au stârnit scandal. Și Hristos cel dintâi, proclamându-se fiul lui Dumnezeu.
Unul dintre cei mai vestiți libertini din secolul al XVII-lea, Vanini, fost carmelit, fost anglican, apoi iezuit, a fost ars pe rug la Toulouse proclamând că natura este singurul Dumnezeu, că moartea este neantul și că «tot răul vine de la un evreu mizerabil».
«Ai avea credinţa, dacă ai fi renunțat la plăceri», spune Pascal. Am renunţat la ele de o sută de ori, fără să fi avut credinţa.
Janseniștii proclamă decăderea naturii și lasă omul în seama hotărârilor lui Dumnezeu, «ca o corabie fără pânze pe oceanul voinţei divine».
Așadar, lui Dumnezeu îi revine să facă primul pas. Aştept să-mi trimită cartea lui de vizită”.[2]
Tot așteptând-o, mă consolez aidoma copiilor ștrengari, ascultând amenințarea biblică: „«De nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor». Când spune «Cereţi și vi se va da, căutaţi și veţi afla», Hristos presupune problema rezolvată. E ca și cum ne-ar spune: «Să aveţi aur și o să vă fac bogaţi»”.[3] Ehe, și ce mă mai amuz privindu-i pe atâția căutând pepitele credinței…
Cât privește democrația, lucrurile sunt și mai simple – minciuna că puterea se află în mâna poporului e atât de seducătoare încât a făcut prozeliți cu duiumul ! Votul ciclic într-un proces electoral viciat din plecare prin desemnarea candidaților îl amăgește pe cetățean că el decide rânduielile politice din cetate. Curând, se va trezi la realitate și va constata că s-a înșelat teribil, alesul său urmărindu-și cinic propria lui agendă și nicidecum pe cea a alegătorului. „Interesul poartă dintotdeauna fesul” politicianului, însă data viitoare, se iluzionează iarăși norodul, va fi altcumva, voi ști pe cine să mizez!
Și cum să nu te umfle râsul, și cum să nu te întrebi de unde atâta naivitate, deși omul a avut o clipă de luciditate de vreme ce prin cuvântul urnă a numit atât cutia cu cenușa mortuară, cât și cutia în care se introduc voturile…
[1] Petre Țuțea
[2] Paul Morand, Jurnal de război: București, 1943-1944
[3] Paul Morand, Jurnal de război: București, 1943-1944