…Dar timpul te vindecă de orice boală. Ispitit de fața cândva comunistă a Germaniei, hălăduiesc prin Berlin, un „oraș fals”, „ceva absurd”, cum citisem într-o carte scrisă de un columbian celebru. Și, zău, nu înțelegeam de ce i se păruse astfel burgul acesta încântător, deși se calculase „că, dacă izbucnește un război, Berlinul ar dura douăzeci de minute. Dar dacă nu izbucnește, peste cincizeci, o sută de ani, când unul dintre cele două sisteme va prevala asupra celuilalt, cele două Berlinuri vor fi un singur oraș. Un monstruos târg comercial, făcut cu mostrele gratuite ale celor două sisteme.”[1] Zidul, rușinosul zid, a căzut iremediabil și viziunea sud-americanului s-a adeverit pe jumătate, întrucât urbea nu-i un monstru, ci o grădină verde superbă. Aș coborî să iau un tren rapid, însă ezit, mă bântuie nălucile trecutului apropiat. Deoarece se știe că înainte cu o oră „de a se sinucide, cu rușii în poarta casei lor, Hitler a dat ordin să fie inundat metroul pentru ca oamenii care se refugiaseră acolo să iasă să lupte pe străzi. De aceea e sordid și umed, dar e mijlocul folosit de populația din Berlin.”[2] Evit. Rămân la suprafață. Mie îmi place aici, bulevarde largi, parcuri întinse și clădiri impunătoare. Călătoresc dintr-o parte în alta a țării fără probleme, rapid și confortabil. „Cele două Germanii sunt împărțite în pătrate de magnifica rețea de autostrăzi construite de Hitler pentru a-și mobiliza puternica mașinărie de război. A fost o armă cu două tăișuri, fiindcă a facilitat invazia Aliaților. Dar a fost și o formidabilă moștenire pentru pace.”[3] Iar acum e pace și Olympiastadion de azi, 9 iulie 2006, nu mai seamănă deloc cu arena pe care călca Führerul în urmă cu o jumătate și ceva de secol. Poate că încărcătura acestui loc l-a îndemnat pe Zidane să-l pocnească pe Materazzi cu capul în figură, poate…
––––––––––––––
[1] Gabriel García Márquez, Călătorind prin Europa de Est
[2] Ibidem
[3] Ibidem