Aflând că îmi depusesem cererea de demisie, Procurorul general a dorit să discutăm pe îndelete despre intenția mea, încercând astfel să mă convingă să renunț. Atunci, în dialogul nostru extrem de civilizat, i-am înșirat nemulțumirile care mă determinaseră să plec din Ministerul Public. Între altele, mă declaram oripilat de-a dreptul de perpetuarea în sistem a salutului Să trăiți ! și mă arătam surprins de faptul că procurorii acceptă așa ceva. Suficiente motive să public la 31 iulie 1998 un text de indignare. Ce naiv eram… Păi, și astăzi este aidoma.
Când doi oameni se întâlnesc, primul gest de civilizație îl constituie salutul, semnul respectului şi al apartenenţei la o specie evoluată. Această formă de exprimare denotă, printre altele, gradul de educaţie şi poziţia socială a subiecţilor, aflaţi într-un moment de sinceritate nesimulată. Dar, tot la fel, gestul poate fi încărcat de duplicitate mizeră şi parvenitism, în funcţie de interesul unuia dintre ei. Oricum, scena este plină de tâlc, iar o istorie a salutului românesc ar fi extrem de interesantă şi sugestivă pentru curgerea unui popor aflat mai mereu pe marginea prăpastiei.
Era o vreme când străbunicii treceau unii pe lângă alţii şi îşi ziceau simplu şi natural „Bună dimineaţa !”, „Bună ziua !” ori „Bună seara!”,
însoţit de o înclinare imperceptibilă a capului. Timpurile s-au mai schimbat şi strămoşii noştri au observat că cel mai important este norocul, iar nu munca, aşa că au început să-şi spună mecanic „NOROC !”, confirmând, dacă mai era nevoie, că Herodot avea dreptate când scria că geto-dacii puneau la mare preţ lenevia. Nicidecum munca…
A urmat societatea cazonă, uneori cu accente penitenciare, şi atunci s-a inventat cel mai sinistru salut, „Să trăiţi !”, urmat nu numai de bâțâiala scăfârliei, ci şi a trupului, ca expresie a slugărniciei. Iar când formula era completă – „Să trăiţi, şefu`!” -, aşezarea în genunchi se făcea deplin şi fără recurs. Situaţia se repeta într-un fel, fiindcă tot noi am inventat, prin argați, un alt salut: „Săru`mâna, boierule!”, formulă parcă mai puţin ipocrită decât ultima. Aşa că, intraductibilul „Să trăiţi !” a devenit emblematic pentru o Românie transformată într-o închisoare fără gratii, spre nedumerirea călătorului străin, incapabil să înţeleagă filosofia vorbei la români. Dar reflexul verbal era şi un stâlp susţinător al spaţiului concentraţionar, înţesat de demonii laşităţii, fricii şi ai minciunii, pe care uneori îi mai îmbunai cu un „Să trăiţi !” rostit pe nerăsuflate din rărunchi sau mieros. Regimurile politice s-au perindat, dar salutul rămâne, împreună cu zgura ce acoperă libertatea de mişcare şi de exprimare a celor pentru care „Să trăiţi, şefu`!” reprezintă singurul mod de existenţă, pe care eu îl doresc o amintire sumbră a unui trecut fără vinovaţi. Dar cu vinovăţii…