„Iată giganticul Retezat limpede și aeric. Iată umerii munților, iată poalele, iată șesul, iată Valea Hațegului”, scria demult academicianul Aron Densușianu, un fiu al locului. Urc la barajul de anrocamente de la Râu Mare, o capodoperă a inteligenței tehnice românești. Drumul nu-i cel mai bun, însă pitorescul văii este amețitor. La întoarcere oprim la Cetatea Colț, sursa de inspirație pentru Jules Verne se pare, de unde zărim și ruinele Castelului din Carpați – niște cioturi de piatră pe un vârf stâncos. Dacă ne-am prețui mai mult comorile naturale și culturale, sigur ne-ar năpădi turiștii străini, dar fără reclamă, șosele moderne și servicii civilizate ne vom mulțumi cu firimituri, mama ei de delăsare balcanică ! Zăbovim la strania – arhitectural, desigur ! – biserică de la Densuș, „fără pereche în toată românimea”, vorba lui Nicolae Iorga. Scăpată ca prin minune de la demolare prin 1870, grație autorităților austro-ungare, lăcașul ne aduce aminte că pe aici au stăpânit cândva și romanii, Ulpia Traiana Sarmizegetusa fiind la o aruncătură de băț. Are dreptate Adrian Andrei Rusu când spune că, probabil, „nu există în România un perimetru așa de restrâns care să concentreze atât de multe lucruri de văzut și de admirat”. Iar Dorin Alicu face o obsevație care chiar mă pune pe gânduri: „Bisericile de la Sântămăria Orlea, Ostrov, Colț, Strei și mai ales cea de la Densuș depășesc ca importanță spirituală mănăstirile Moldovei, pentru că atestă vechimea credinței ortodoxe pe meleagurile românești.”
Minunată și primitoare Țară a Hațegului, binecuvântată să fii pe veci!
