Demult, să tot fie vreo 30-40 de ani de atunci, l-am ascultat întâia oară pe Drăgan Muntean. Cântecul lui mi-a înecat în lacrimi sufletul. Știți, uneori, de atâta frumusețe te podidește plânsul…
„Mama num-atâta-i bună,
Până-și trage de la gură
Și se culcă necinată
Să ne vadă mari o dată.
După ce îmbătrânește
Fața ei i se pălește,
Atunci mama nu-i mai bună,
Că-i săracă și bătrână.
Bună ziua, mamă bună,
N-am mai fost acas’ de-o lună,
Am venit la dumneata
Să-ți ascult durerea grea!
Când îi la ceasul cel greu,
Ea ne-a scris p-un lipideu[1],
Ne-o chemat pe fiecare
Să ne-mpartă ce mai are,
Tot ce-o strâns și-o adunat
Numa’ la copii le-o dat”…
Tezaurul folcloric l-a păstrat pe rapsodul hunedorean deschizând ușa casei părăsite acum și călcând melancolic pe ulițele satului Poienița Voinii. Acolo, unde, ca de altfel peste tot în Ținutul Pădurenilor, morții erau îngropați lângă poarta de intrare în curte, în semn de prețuire, nu în fundul oborului, ca la noi, în sud. Mă scutur anevoie și prisositor de tristețe și o iau spre Alun, pe drumul de marmură, admirând bisericile din piatră și peisajul răvășitor, aproape neverosimil. Aflu și povestea depopulării așezărilor din zonă, una nemaiauzită altundeva, pricina fiind… bunăstarea la care ajunseseră țăranii de aici. Cu banii strânși, ei și-au cumpărat pământuri mai departe, pe la Hațeg sau Hunedoara, și astfel urmașii lor s-au strămutat într-acolo.
––––––––––
[1] Sau lepedeu, cearșaf