Trec aproape zilnic pe lângă Parohia Popa Soare și mereu mi se strânge ghem stomacul. De fapt, ori de câte ori dau ochi în ochi cu… Petre Țuțea. Un sculptor, de-un cinism greu de închipuit, l-a decapitat pe gânditor și i-a așezat țeasta pe un stâlp de beton. Dar nu oricum, ci privind în sus, spre Stăpânul Absolut. Monumentul are însă ceva barbar, seamănă cu scenele de demult din istoria noastră, când pretendenții la domnia Principatelor le aduceau sultanilor otomani, pe-o tipsie, scăfârliile adversarilor. La cutiile craniene-trofeu ale sărmanilor indieni legate de cingătorile pistolarilor gringos refuz să mă gândesc , e prea îngrozitor! Zău că așa simt la vederea lui Petre Țuțea descăpățânat… Și-mi dau seama, o dată în plus, că „în fața lui Dumnezeu, geniul e văr primar cu idiotul”[1] ! Să fi uitat clericii de aici că „templul este spațiul sacru, în așa fel încât și vecinătățile devin sacre în prezența lui”[2]? Îmi spune careva de ce e nevoie de umilirea postumă a „celui mai lapidar gânditor român”[3]?
[1] 322 de vorbe memorabile ale luiPetre Țuțea
[2] 322 de vorbe memorabile ale luiPetre Țuțea
[3] Gabriel Liiceanu, în prefața la culegerea sus-menționată
