S-a împrimăvărat de-a binelea în Insulă. E 20 aprilie 1653[1], o zi imposibil de uitat în istoria universală. „Anglia trăia de patru ani experiența unei guvernări militaro-republicane, ca urmare a războiului civil din anii 1640, încheiat cu procesul și executarea lui Carol I Stuart. Încă de la sfârșitul anilor 1640, figura centrală în politica țării fusese Oliver Cromwell. Gentleman-fermier din estul Angliei, convertit la puritanism, Cromwell s-a afirmat în calitate de conducător militar de excepţie al cauzei parlamentare. Abilitățile lui s-au dovedit decisive în înfrângerea regaliștilor, iar măsurile lui de dictatură politică au contribuit la impunerea «crudei necesități» (cum se exprima el) de a-l executa pe Carol I în ianuarie 1649. (…) În lipsa ierarhiilor statale și ecleziastice tradiționale, i-a revenit acum lui Cromwell să impună ordinea, dar totodată și să asigure un echilibru între interesele unei țări dezbinate. Poziția Parlamentului rămânea dificilă. Aparent, războaiele civile fuseseră purtate pentru a proteja drepturile Parlamentului. Însă Parlamentul în sine era măcinat de neînţelegeri, iar apariția Armatei Noului Model, devenită cea mai puternică entitate militară din țară, complica lucrurile. Deja în decembrie 1649, câţiva soldați conduși de colonelul Pride epuraseră Parlamentul Lung (instituit din 1640) de membrii consideraţi a nu fi suficient de radicali, păstrând un corp legislativ redus (supranumit The Rump Parliament – Parlamentul Scurt), format din aproximativ 60 de membri, mai flexibili în fața obiectivelor armatei. Tensiunile se păstrau însă, și în 1653 Cromwell și-a pierdut răbdarea, de o manieră spectaculoasă.”[2]
Oliver Cromwell se apropie de pupitru. Își stăpânește cu greu furia. Clocotește, pur și simplu. Și își începe discursul ce va dăinui de-a pururi…
„Este mai mult decât imperios să pun capăt șederii voastre în acest loc, pe care l-aţi profanat prin disprețul vostru faţă de orice virtute şi l-aţi pângărit prin practicarea tuturor viciilor; sunteți o tagmă de instigatori facţioşi şi inamici ai oricărei bune cârmuiri; sunteți o șleahtă de nemernici mercenari şi ați fi în stare, ca Esau, să vă vindeți țara pentru o fiertură şi, ca Iuda, să îl trădați pe Dumnezeul vostru pentru câţiva arginți; a mai rămas măcar o virtute în voi? Există vreun viciu pe care să nu-l aveți? Nu sunteți evlavioși nici cât calul meu; aurul este Dumnezeul vostru; care dintre voi nu și-a vândut conștiința pentru mită? Există printre voi vreun om căruia să-i pese câtuși de puţin de binele Commonwealth-ului?
Voi, ca nişte târfe sordide, aţi pângărit acest sfânt lăcaș și aţi făcut din casa Domnului peșteră de tâlhari, cu practicile voastre imorale şi deprinderile voastre josnice! Aţi devenit intolerabil de odioși pentru întreaga națiune: voi, care aţi fost trimiși aici de popor pentru a repara nedreptăţile, aţi devenit voi înșivă cea mai mare nedreptate. Ţara voastră mă cheamă, aşadar, să curăţ acest grajd al lui Augias*, punând capăt definitiv dezbaterilor voastre nelegiuite din această Cameră; ceea ce cu ajutorul lui Dumnezeu și cu puterea pe care mi-a dat-o am venit acum să fac; vă poruncesc, așadar, căci pericolul pândește de altfel vieţile voastre, să părăsiți imediat acest loc; plecați, ieşiţi afară! Grăbiţi-vă! Sclavi venali ce sunteţi, dispăreți de-aici! Plecaţi! Luaţi tinicheaua aceea strălucitoare de-acolo și ferecați bine uşile. Pentru numele lui Dumnezeu, plecaţi!”
Adesea, stârnit cu vorbe otrăvite de vicleanul Sărsăilă, aș da buzna în Palatul Parlamentului și aș striga cromwellian înspre strânsura legislativă: „Pentru numele lui Dumnezeu, plecați!” Numai că mă reține sentimentul de rușine, de penibil. Ce îndreptățire am ca să fac un asemenea gest, de vreme ce nici măcar dreptul la vot nu mi-l exercit? Cine sunt eu ca să-i cert pe aleșii neamului, ajunși acolo prin sufragiul mulțimii electoare? Și, pe urmă, ce altă soluție mai bună am avea? Fiindcă, principala boală a prezentului e tocmai lipsa de soluții, de alternative. Omenirea trăiește un moment de abulie și dezorientare, de indecizie globală, după ce și-a îngropat toate iluziile sociale și politice. Nimic nu se arată la capătul tunelului, ceva care s-o anime și s-o scoată în stradă cu două-trei revendicări precise și dătătoare de speranțe. Ceva care s-o determine să spargă ușile actualei ordini mondiale. Inșii providențiali, care să adune energiile și furia miliardelor de nemulțumiți, nu mai apar, spiritul revoluționar a fost confiscat strașnic de păpușarii transnaționali, care îl controlează cu strictețe polițienească. Astfel se și explică grija Sistemului de a înnăbuși orice disidență, orice ieșire din frontul laș al conformismului colectiv. Viitorul nu se întrevede decât în culorile sumbre azvârlite peste întreaga planetă în numele libertății și bunăstării individului…
M-am ambalat deodată și se întâmplă ca „adesea să greșesc printr-un viciu de judecată. Când voi avea dreptate, se va întâmpla adesea ca aceia ale căror poziţii nu le permit o viziune globală a întregului să considere că eu am greșit. Vă cer indulgență pentru propriile-mi erori, care niciodată nu vor fi intenţionate, și vă cer sprijinul împotriva erorilor altora, care pot ajunge să condamne ceea ce nu ar condamna dacă ar fi văzut întregul cu toate părțile lui.”[3]
[1] „În 20 aprilie, Cromwell participa la ședința din Westminster Hall, unde membrii Parlamentului epurat participau la o a treia dezbatere asupra legii privind drepturile anumitor categorii de electori, încălcând astfel o înțelegere cu armata, prin care acest lucru nu trebuia să se întâmple.” (Discursuri care au schimbat lumea)
[2] Discursuri care au schimbat lumea
* În mitologia greacă, curăţarea grajdurilor regelui Augias din Elida a fost a cincea muncă a lui Hercule.
[3] Thomas Jefferson, în discursul prezidențial inaugural rostit la 4 martie 1801.