• avocat
  • scriitor
  • publicist

Vacanță la Vrachos

Aproape de granița cu Albania, pe un țărm înveștmântat în perdele de pini verzi și umbroși, nimerești în Vrachos. „Stânca”, adică, în limbajul valah. Prin 1980, aici nu era mai nimic, vreo trei coșmelii și atât. Și un drum de pământ, bineînțeles.  Tații fetelor din zonă dădeau ca zestre de măritiș fetelor lor parcelele de grohotiș sterp și-și frecau mâinile satisfăcuți  – își păcăliseră  ginerii. Deh, „Calul troian”[1] acolo s-a născut, nu altundeva ! Numai că timpul a răsturnat calculele meschine ale băștinașilor, prețul metrului pătrat de bolovăniș  sărind  la niveluri imposibil de anticipat  deunăzi. Așa a apărut  pe harta turistică a „Coastei de lumini” o așezare pitorească și primitoare, care-și conservă cu grijă specificul național.  Un loc în care te vindeci  de bolile  modernismului deșănțat și-n care te regăsești  altcumva –  mai bun, mai romantic,  mai închegat  în rostul tău adevărat.

                                                            *

Seară de seară trăiesc fiecare asfințit de parcă ar fi primul. Sau ultimul… Soarele coboară lin,  colorând cerul în fel de fel de culori aprinse, până ce e înghițit   de mare. Văzduhul sângerează deodată și apa mi se pare că e roșie. Valurile  se întețesc și brusc îmi amintesc că pe meleagurile  acestea Cronos  își devora fiii…

                                                            *

Stau și privesc necuprinsul lichid al azuriei căldări ionice, arar tălăzuindu-se. În zare, o iolă plutește lin înspre  nicăieri. O aripă căutându-și  perechea… Chiar, „oamenii spun că au căutat o viață întreagă «femeia ideală» și n-au găsit-o. Absurd. O puteau găsi în oricare femeie, dar pentru aceasta le trebuia iubirea aceea adevărată, care să rupă cercul insului lor, să înfrângă instinctul de conservare care îi zidea în fața dragostei, să anuleze acel abstract dor de «femeia ideală», creat numai pentru confortul lor, pentru odihna lor melancolică și amuzantă; căci e foarte confortabil să «cauți» veșnic, mai greu e să găsești și să nutrești ca un perfect amant ghimpele acela de iubire.”[2]  Ce copilărie  să  cauți femeia ideală… Ca și bărbatul ideal. Nu există nicio făptură omenească ideală ! Există doar femeia ta ori  bărbatul tău, nimic altceva  ! Însă  cine e norocos să o (îl) întâlnească la momentul potrivit?

                                                            *

Lângă mine, un bărbat povârnit în etate, abia își târăște picioarele pe nisipul  dogorind… Ce scenă deprimantă ! Într-adevăr, „a fi bătrân înseamnă a nu mai avea roluri pătimașe de jucat, a cădea în acest insipid repaus în care nu mai aștepți decât moartea.”[3] N-aș adăuga nimic la definiția bătrânului în accepțiunea célineiană.

                                                            *

În jur, tineri și tinere gălăgioși, fremătători și tatuați în  exces. Dincolo  de frescele epidermice este golul. Unul desenat ostentativ, însă. Mă uit la ei cu o grimasă de dezgust incontrolabil și mă gândesc că „poate  tinerețea  nu-i altceva decât ardoarea de-a îmbătrâni.”[4]

                                                            *

Trupuri zvelte și bronzate de nimfete blonde și brunete defilează  prin fața ochilor mei, într-un spectacol  incandescent. „Ce tentative de viol în serie! Ce  abisuri  ! Ce pericole!”[5] îmi șoptesc în sine și  mă las pradă închipuirilor carnale…  „O stea prinsă într-o plasă de țânțari, parfumul algelor, acel trup iluminat de dragoste… Ah, cum aș fi iubit-o !”[6] Ehe, „ea era frumoasă ca umbra unui gând/Între ape, numai ea era pământ.”[7] Mă  scutur de erosul imaginar și cercetez dezinteresat tabloul ce mi se oferă cu generozitate. La  doi pași, „o adolescentă care n-a izbutit să înflorească în  femeie”[8] se cremuiește de zor, alături, alta, cu coapse puternice și rotunde, ca o chemare în Paradis, își mângâie lasciv pielea catifelată… Mai departe, patru afrodite cu forme provocatoare se hârjonesc indiferente, având grijă din când în când să-și aranjeze sutienele neîncăpătoare…  Nu mai am nicio îndoială, „corpul e un destin”[9]… Îmi scarpin „barba surie”, crescută de câteva zile, și mă pierd în „șuvoiul violaceu al apusului”[10], savurând cu nesaț clipa de plenitudine trupească.

                                                            *

Umblu haihui prin Parga. Intru într-o dugheană cu obiecte de artizanat local. La tejghea, proprietarul discută  gesticulând larg cu un bărbat oacheș, spilcuit și ferm. Cei doi  se tocmesc  la prețuri, ultimul negociind la sânge un discount considerabil. Ciulesc urechile și aflu că tipul este armean. Zâmbesc cu tâlc, fără ca ei să priceapă motivul amuzamentului meu spontan. Cândva, am citit undeva că „un grec are în buzunar doi evrei, iar un armean, doi greci”. La final, negustorul cedează, spre bucuria cumpărătorului, care își pipăie într-un fel aparte…  buzunarele.

                                                            *

Soarele frige în Parga, curg flăcări din cer. În gura restaurantelor, localnicii trecuți nesfârtecați de prima tinerețe, toți bărbați, stau, fumează și își răsucesc continuu mătăniile. Parcă ar fi acolo dintotdeauna, nici nu-mi pot imagina tărâmul ăsta pârjolit de vipie fără statuile lor încă vii. Mi-e mai clar ca oricând că „avem multe în comun, grecii și românii. Iubim viața, traiul bun, să stăm de vorbă, să ne împrietenim. Munca? Așa și-așa, și unora, și altora.”[11] Și unii și alții,  „neam de  sarmale.”[12]  Și da, să ne consolăm totuși că „totul este, parcă, mai natural în România !”[13] Remarca,  extrem de fină, aparține unui  apusean, și elvețian pe deasupra, Sepp Blatter (boss-ul de mai adineauri  al fotbalului planetar), care știe ce înseamnă artificialul omenesc. Inevitabil, apare și comparația cu Vestul harnic și chivernisit: „Între România și Germania, de exemplu, este diferența dintre Balcani și Occident. Acolo e așa: «Muncă, muncă, muncă», alt stil de viață. Unora le place asta. Dar parcă aici, în Balcani, ne pasă mai mult de cel de lângă noi. Așa cred eu. Acolo, alt stil de viață, poate că oamenii s-au înstrăinat, își văd doar de avutul lor și nu știu câți prieteni adevărați au. Acolo, e doar pentru bani, regele suprem al lumii actuale, pentru performanțe. Dar banii nu aduc mereu fericirea.  Corect, o întrețin.”[14]  Desigur, numai că în ochii Occidentului apărem ca ăi mai puturoși europeni și mai demni de dispreț, unii de mâna a doua. Că nu degeaba ne-a îngropat  ireversibil în ocară grea prusacul de fier Otto von Bismarck: „Balcanii nu merită nici măcar osemintele unui singur grenadier pomeranian.” Altminteri, niciun neamț nu-i  într-atât de batjocorit ca oropsitul locuitor  al Pomeraniei… Așa că ne mulțumim cu lauda elenului, cum că nutrim frică de Dumnezeu și mergem la biserică. Adicătelea, frica ar fi stăpână absolută, tiranul recunoscut necrâcnit de români, nicidecum curajul, de pildă. Mda,  astfel ne-a plămădit istoria, ce era să facem nimiciți de repetatele valuri bezmetice  de migratori ? Ce mai tura-vura, fiecare loc are sufletul celui care îl sălășluiește ! Noroc  că  se mai găsește cineva să ne și panseze rănile, un iberic, căruia i s-a năzărit că „felul în care românii și spaniolii privesc viața e comun. Avem sângele fierbinte, suntem foarte latini în anumite privințe, iar România nu mi se pare o țară din Est.”[15] În definitiv, și noi, românii, am avut niște mauri, năvăliți cu Semiluna, dar de la „Stanbul”, iar Mihai Viteazul are aureola Cidului, de ce să ne prefacem întruna că ne-a toropit modestia?

                                                            *

Ce tare vorbesc grecii ! De la țânci și până la ăi mai în vârstă. Își  mișcă nervos brațele  și ai impresia  că se ceartă necontenit. Seamănă întru câtva cu italienii, dar și cu frații lor de la Dunăre. Dau  senzația că își interpretează  fiecare rolul atribuit de Regizorul nevăzut și neauzit. Îi cercetez cu de-amănuntul și mă întreb cât mai păstrează ei din spiritul de sinteză al strămoșilor lor, în stare să creeze niște mituri universale și mereu actuale. Fiindcă, uneori, am sentimentul că omenirea întreagă e descălecătoare  din legendele Olimpului… Este uimitoare puterea vechilor eleni de a rezuma o întreagă  filosofie de viață în câteva  povestioare prin care putem desluși mersul și suspinele omenirii dintotdeauna. Indiscutabil, nu există  un alt popor cu o  astfel de  forță și bănuiesc că de aici și mândria,  naționalismul  chiar, purtate la vedere de   urmașii  gânditorilor antici trăitori ai Eladei.

                                                            *

Se sărută pătimaș, îmbrățișați de-o veșnicie,  mi se pare. Sunt săriți de prima tinerețe și nu se sinchisesc  de iscodirile indiscrete ale celorlalți. Plaja e doar a lor. O răbufnire de dragoste  unică în zilele petrecute în Elada, singurii care și-au dat frâu liber  iubirii. Ochii le scapără, degetele le alunecă pe trupul râvnit lacom în mângâieri  senzuale, ce mai, își trăiesc cu maximă voluptate momentul de extaz. Imprejurul lor, figuri resemnate,  turiști și atât, preocupați să-și burdușească pântecele, să târguiască niscaiva suveniruri și să se tolănească o săptămână, două pe fâșia  eliberatoare de griji domestice și profesionale, nicidecum să-și consume poveștile de amor. Brusc, îmi dau seama că Freud  nu s-a înșelat remarcând că  „omenirea a renunțat la fericire pentru siguranță.”

                                                            *

Războiul din Ucraina e deja un subiect periferic și defel pomenit, ne-am obișnuit într-atât cu el încât s-a banalizat. Știrile de pe front sunt înadins falsificate,  în funcție de interesele beligeranților. La urma urmei, cum să ceri părților angajate într-un conflict militar să spună adevărul, de vreme ce pe timp de pace minciuna dictează regulile jocului social ?

                                                            *

Părăsesc Epirul cu un soi de tristețe, în puține locuri străine m-am simțit într-atât de liber, de relaxat. Lepădarea aia de tine însuți, starea de desprindere în care ajungi numai în vacanțele de grație. Amfitrioana, o olteancă distinsă,  școlită la Timișoara și  răpită pe veci de-un Apollo venit să studieze la aceeași facultate, ne petrece până la portiera mașinii, după obiceiul ținuturilor natale. Ghicesc în tremurul imperceptibil al mâinii emoția reîntâlnirii cu țara părăsită demult și niciodată uitată.


[1] Gheorghi Gospodinov scrie în Fizica tristeții despre Dedal, care „a meşteşugit o vacă de lemn, a acoperit-o cu piele adevărată  și în burta ei a băgat-o pe Pasiphae, soția lui Minos, cea  înnebunită de patimă pentru taur. A pus vaca pe roți şi a dus-o pe câmpul unde păștea de obicei taurul. Mai departe e limpede. «Taurul a venit și s-a unit cu ea, de parcă era o vacă adevărată. Astfel, Pasiphae l-a născut pe Asterius, numit şi Minotaur», cum povesteşte Apolodor.

Dar mitul tace în privința unei alte consecinţe ascunse. Nu cumva din vaca de lemn cretană s-a născut Calul troian? Tot  aşa de gol pe dinăuntru,  tot pe roţi, dar mult mai mare, în  pântecul căruia au încăput 30 de soldați înarmaţi  până-n dinţi – nu pentru a seduce, ci pentru a cuceri. O vacă ce naşte un cal, o femeie care naște un prunc jumătate om, jumătate taur – iată, Dedal introduce calul troian în istoria speciilor. lar după câteva mii de ani va veni pe lume un nou urmaş, fără corp de lemn, fără corp deloc; «Calul troian» sau Trojan, un primejdios virus informatic. Se preface că seamănă cu un program eficient, stă cuminte o zi-două, apoi se dezlănțuie, deschide uși,  sparge sisteme de securitate, vâră un ochi străin în Troia ta virtuală. Şi toate acestea – născute de meșteșugul contra naturii al lui Dedal.” Ah, iarăși virușii! Vom mai scăpa oare vreodată de nesuferitele ființe microscopice aducătoare de pandemii  reale ori inventate?

[2] Mircea Eliade, Despre destinul înțelegerii

[3] Louis-Ferdinand Céline,  Călătorie la capătul nopţii

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Andreï Makine, Dincolo de frontiere

[7] Nichita Stănescu, Evocare

[8] Ibidem

[9] Ibidem

[10] Ibidem

[11] Giannis Koukos (grec, antrenorul echipei de baschet feminin U Cluj), în interviul acordat lui Eduard Apostol, publicat în Gazeta Sporturilor

[12] Ibidem

[13] În interviul acordat lui Mihai Toma (Gazeta Sporturilor)

[14] Giannis Koukos (grec, antrenorul echipei de baschet feminin U Cluj), în interviul acordat lui Eduard Apostol, publicat în Gazeta Sporturilor

[15] Carlos Viver (ex-selecționerul  naționalei  feminine de handbal a Spaniei, în prezent  antrenor  la Rapid), interviul acordat  jurnaliștilor Luminița Paul și Costi Prună și publicat în Gazeta Sporturilor

Va puteți abona la articole prin e-mail:

Citeste si...

19 septembrie, 2024

Aproape de granița cu Albania, pe un țărm înveștmântat în perdele de pini verzi și umbroși, nimerești în Vrac

16 septembrie, 2024

Aproape de granița cu Albania, pe un țărm înveștmântat în perdele de pini verzi și umbroși, nimerești în Vrac

23 august, 2024

Aproape de granița cu Albania, pe un țărm înveștmântat în perdele de pini verzi și umbroși, nimerești în Vrac

Articole similare

Călător prin țara mea (ultima parte)
VIZUALIZARI
Călător prin țara mea (1)
VIZUALIZARI
Călător prin Egina (3)
VIZUALIZARI
Călător prin Egina (2)
VIZUALIZARI
Călător prin Egina (1)
VIZUALIZARI
Raiul din Gerai
VIZUALIZARI
Mănăstirea Pantocrator
VIZUALIZARI
Roadele cerului
VIZUALIZARI
Cerurile de la Rânca
VIZUALIZARI
Între Islaz și Turnu Măgurele
VIZUALIZARI