Au fost mai întâi europarlamentarele, la capătul unor luni tensionate, turbate de-a dreptul, cu „tinerii frumoși și liberi” transformați în masă de manevră. Una virulentă și violentă, împinsă în stradă ca să strige lozinci stupide ori ca să ridice eșafoduri pentru baronii „Ciumei roșii”. Un fel de berbece folosit de ceilalți ca să dărâme nu numai zidul Palatului Victoria, ci și un partid considerat toxic de gașca aburcată temporar în Deal. De unde să știe ei, haștagiștii, că sistemul „e un tiran întotdeauna flămând de mizerie umană” ? Însă pluseriștii nu aveau să înjure degeaba, revolta lor, atent provocată și controlată din umbră, fiind răsplătită cu un scor electoral uluitor. Partidele de dreapta au câștigat zdrobitor alegerile din mai, spre satisfacția satrapilor bruxellezi, tot mai iritați de gesturile de frondă ale guvernului de stânga de la București. Peste linie s-au situat și strânsura de sicofanți pontiști, și ceata băsistă, nu și aldiștii tăriceni, tableta neieșind cu un procent măcar din softul deja programat în laboratoarele dosnice. Parlamentul European trebuia alimentat cu forțe proaspete, în majoritate popular – progresiste. Laureații dâmbovițeni exultau, de parcă ar fi tras lozul norocos la „Loteria vizelor”, în timp ce perdanții îngăimau anevoie o frază, două, paralizați de rezultatul de la urne. Alde Rareș Bogdan, Claudiu Manda și Mihai Tudose jubilau cu euromandatele prinse la rever, aidoma unor ginerici de provincie, și zău că-mi venea să le șoptesc preventiv că „la Bruxelles ori Strasbourg se întâmplă exact același lucru: demnitarii ori sunt deja vânduți cosmopolitismului, ori se vor vinde în curând, din cauza sistemului de lobby-iști (mercenarii Majorelor), care o să năvălească peste ei, 24 de ore din 24, în instituții, la birou, pe holuri, acasă, la telefon, pe mail, pe contul din Elveția sau cel din Delaware. Cei care se încăpățânează, neavând pe nimeni de partea lor, sfârșesc prin a renunța la luptă; unii mai și mor de cancer”. Iar de nu m-or crede, să-l întrebe pe Adrian Severin…
Dar vara a trecut pe nesimțite, piața s-a domolit la fel de suspect cum se și tulburase, inamicul public își începuse cariera de deținut politic, iar președintele își urma pas cu pas planul. Păi, nu declarase el în 2014 că i se pare normală infiltrarea ofițerilor acoperiți orișiunde în instituțiile private și de stat ? Doar că ascensiunea artificială a lui Dan Barna îl incomoda teribil, îi crea probleme în plus, așa încât și-a asmuțit asupra concitadinului câinii turbați răsfirați prin mass-media și, deodată, liderul salvatorilor României s-a trezit un penal național, după schema cunoscută, o decriptează mai bine ca oricine Ambrus Bela, în următoarele componente, cu excepția obicuei „elite” mondiale:
„- clasa politică aservită intereselor corporatist-bancare;
– ONG-urile și agitatorii sociali;
– media – cu toate componentele sale: ziare, televiziuni, radiouri, bloguri, social-media, motoare de căutare etc.;
– justiția și serviciile secrete.
Practic, toate «armele» menţionate mai sus sunt utilizate într-o strânsă colaborare, excluzând orice posibilitate de a scăpa de «sistem». Fapta de corupție, reală sau nu, dar cel mai adesea «descoperită» de vreun ONG stipendiat de «elită», cum ar fi Transparency International, «se îngrijorează» în privința unui element marginal legat de viața sau activitatea victimei.
De aici, ONG-ul întocmește un raport, dă glas «suspiciunii», care se și publică, apoi intervine mass-media și amplifică subiectul, scoate în evidență aspecte stridente, exagerează, moment în care se poate sesiza Justiția, ca să cerceteze fapta «de corupție» semnalată.
Cu sau fără ajutorul serviciilor secrete, victima este acuzată public și «cercetată» (nu învinuită, nu trimisă în fața instanței), pentru că ar fi săvârșit o faptă de corupție.
De aici, aceeași presă începe să acuze, de astă-dată mai vocal, căci cel în cauză este «penal», iar ONG-urile își întocmesc raportul către clasa politică (de exemplu structurile europene), subliniind că victima este profund coruptă și că împotriva ei au început demersuri juridice.
E timpul politicienilor din rândul adversarilor să se «indigneze» și să ceară demisia, demiterea sau deferirea către procuratură a «coruptului» care este, totodată, chemat «să-și demonstreze nevinovăția», ceea ce este din start un demers imposibil.
Jocul acesta de-a du-te vino pe întreaga axă se întâmplă până când cel vizat este eliminat din joc.
Același mecansim este însă pornit de îndată, cu scopul invers, de a-i demoniza pe acuzatori și de a «spăla» reputația celui învinuit.”
Concluzia? Una singură: „Nu există propriu-zis nicio luptă împotriva corupției, ci una pentru eradicarea națiunilor. Sunt doar «corupți buni» și «corupți răi».”
Noul sosit în pavilionul corupților a dat să se disculpe, însă odiosul mecanism se declanșase și era de neoprit, teroarea gălăgioasă nu mai putea fi stopată, zarurile fuseseră aruncate…
„Parcă niciodată toamna nu fu mai frumoasă”, își repeta cu încântare maladivă Klaus Werner Iohannis la auzul izbânzii finale. Încă un mandat la Cotroceni… perspectiva huzurului la palat îl fascina irezistibil, chiar devenise cel mai puternic politician din țară, în jurul lui nu zărea decât pigmei. Învinsese. Și cum mai râseseră de el, ba că are mintea greoaie, ba că sparge pietre între dinți, ba că e fălos și ranchiunos, ba că e marioneta Uniunii Europene… dar câte nu i se reproșaseră în ultimul cincinal ! Îi răsuna în urechi noianul de vorbe urâte, imposibil de uitat. Destui i le azvârliseră în batjocură și de atunci își pierduse întru câtva îmbulzeala de sine. „Ehe, îi voi face să regrete amarnic toate insultele pe care mi le-au adresat, o să-și plângă în pumni până în 2024 toți denigratorii mei, nici nu-și închipuie ce-i așteaptă în România normală a viitorilor ani”, scrâșni sibianul îmbătat de succes. Saltimbancii de la Curte nu mai conteneau cu tumbele, lingușitorii se întreceau în laude deșănțate și în cruci desenate în aer mai abitir ca mucenicul Gigi din Pipera, ofițerimea îi jura credință și loialitate, nimic nu-i sta împotrivă în clipa gloriei absolute. Dar cu cât el se lățea urieșesc-statuar, România se micșora din ce în ce mai primejdios, abia se mai distingea pe harta politică zonală, că pe aia mondială nici nu mai cutezăm s-o iscodim cu privirea…
Văzându-i pe atâția figuranți adunați la mausoleul puterii în gârlicul nopții triumfale, mi-am zis asemenea bătrânului personaj platonovian: „Eu spun că stăpânirea e o treabă neiscusită, la ea trebuie puși oameni de care n-are nimeni nevoie.” Dumnezeule, și câți erau acolo…