– Este Justiția „invenția șovăielnică” a omului, așa cum scrie Jean Claude Carrière într-o carte1 plină de tâlc ?
– Toți aceia care, din varii motive, sunt iscodiți măgulitor cu microfonul și aparatul de filmat se înfoaie în pene și, crezându-se datori să mântuiască, neapărat, Umanitatea, încep să trăncănească exhaustiv despre Tot. N-ar recunoaște în ruptul capului că, poate, nu se pricep să răspundă cuminte chiar la orice întrebare. Carrière evocă un pustnic creștin care, alergând fara oprire prin nisipul deșertului, strigă: Am un răspuns! Am un răspuns! Cine are o întrebare? Ăsta este înțeleptul care căuta actul comunicării desăvârșite, identitatea de planuri spirituale dintre întrebător și întrebat.
Despre același lucru citim și în George Călinescu care, în Amfiteatrul Odobescu al Facultății de Filologie, la un curs cu asistență pestriță, povestea următoarele: „Un tânăr cu pletele în vânt m-a întrebat, în fața Universității, unde cresc crinii, iar eu i-am răspuns: «În Empireu» (păi, nu sunt crinii florile morții? – n.m.) -, iar când, l-am întrebat, la rândul meu, pe acel tânăr: „Dar corbii unde trăiesc?”, acesta a răspuns: „În poemele gotice” (fiindcă în aceste poeme epice sunt cântate bătăliile sângeroase și eroii acestora – morți în câmpiile Septentrionului – n.m.). Asta însemna, pentru profesor, comunicare. În schimb, când divinul ținea un curs despre senectute, referindu-se și la piesa de teatru Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri, un membru al asistenței l-a întrerupt întrebându-l: „Cum face substantivul fântână în cazurile dativ și genitiv singular: fântânii sau fântânei?” Desigur, aceasta nu este comunicare.
Revenind, ați văzut, domnule Nazat, cum, nepricepându-mă să vă răspund cinstit la întrebare, am dat-o în bobote.
Da, justiția este o „invenție șovăielnică”, act derizoriu al unei oarbe dacă actorii unei astfel de tragedii comunică, nu precum învățătorul cu învățăcelul, ci precum făuritorii Turnului Babel.
– Am observat că ați răspuns ca un… avocat ! Chiar, cum ați traversat tranziția dintre magistratură și avocatură, nu v-a fost greu ? Este dificil să fii apărător în România „câmpului tactic” ? De când există acest „câmp tactic” ?
– Am trecut, ca să zic așa, militărește dintr-o profesie în cealaltă. „Nicio lacrimă !” Am luat avocatura cu tot cu deliciile ei secundare, cum sunt: arhive aglomerate și nepunctuale, ședințe de judecată înălțătoare prin obscurantismul lor, magistrați sastisiți, bănuitori, omnipotenți, chiar dacă nu și omniscienți, rechizitorii și hotărâri anapoda – ca în târg la Moși.
Rareori am întâlnit, dar am întâlnit !, procurori și judecători excepționali cărora, dacă mi s-ar îngădui, le-aș face, cu umilință, bocancii. Păi, Marele Pontif nu le spală picioarele credincioșilor și nu-i sărută pe leproși?
Judecătorii au fost îndemnați, încă din străvechime, să păzească dreptatea pe pământ. Astfel, în Cartea Înțelepciunii lui Solomon 1.1, se zice: „Iubiți dreptatea judecători ai pământului…”, verset preluat de către Dante în Divina Comedie, Paradisul, Cântul XVIII, 91-93 – în următoarea formulă: „Diligite justitiam qui judicatis terram” or, astăzi, precum se vede, „în de Dumnezeu ocrotita noastră țară”, astfel cum zicea Tudor Arghezi, justiția este câmp tactic și, întrucât, extensiunile semantice ale celor două concepte diferă, putem zice și vițăvercea – o parte a câmpului tactic este justiție – fiindcă, de când lumea și pământul, toporul taie mai al dracului decât drujba și dă un randament mai mare dacă e prevăzut cu o coadă oportună.
Credeți, domnule coleg, că vreun serviciu de informații din lume se fâstâcește adolescentin când vreo protestatară îi contrapune, țevii puștii sale erecte, candoarea simbolului Flower power?
– Lucrați pe ogorul justiției de aproape o jumătate de secol, cum l-ați descrie pe justițiabilul român, cu osebire pe inculpat ?
– Toți magistrații sunt oameni; toate părțile gâlcevilor și daraverilor judiciare sunt oameni și, precum au stabilit savanții bulgari, se pare că și avocații ar fi tot oameni ! Astfel fiind, ce voi spune despre judecători, procurori și pricinași voi spune și despre cârciogari – căci așa erau numiți avocații pe vremea lui Creangă.
Personalitatea este o categorie filozofică, psihologică și, uneori, vai!, psihiatrică.
Fiecare om este o personalitate unică și irepetabilă, dar, în același timp, diversă ontologic. Însă chiar și astfel de diversitate este înțeleasă mai bine dacă admitem că toate notele sau trăsăturile care dau caracter caleidoscopic personalității sunt stabile în timp.
Pentru a simplifica explicațiile care urmează, afirm că, atunci când una sau unele dintre trăsăturile de personalitate prevalează în mod nefiresc asupra celorlalte, se poate zice că avem de-a face cu o personalitate accentuată, astfel cum aceasta a fost definită de către neuropsihiatrul Karl Leonhard, în lucrarea sa fundamentală Personalități accentuate în viață și literatură.
Personalităţile accentuate trebuie amplasate, din punct de vedere comportamental, într-o zonă contiguă normalității psihice, dar premergătoare, în același timp, psihiatriei.
Tipologia personalităţilor accentuate subsumează următoarele fațete comportamentale: conduită abnormă, fără a fi ceea ce în mod curent numim nebunie; ciudățenie – uneori pitorească, alteori greu de suportat -, suspiciune, hiperemotivitate, obsesionalități și manii, ipohondrii, hipomaniacalitate, depresie, isterie etc.
În alte cuvinte, integrarea socială a unui astfel de individ este, ca să zicem astfel, ușor compromisă.
După Karl Leonhard, distingem următoarele tipuri de personalitate sau de fire accentuată:
Firea demonstrativă – se particularizează prin sublinierea singularității, unicității (sic!) sale precum și prin continua și nefireasca autoadmirare căreia îi este complementară, întotdeauna, autocompătimirea, pripeala isterică în luarea deciziilor, psihoplasticitate sau empatie fățarnică, lipsă de maturitate socială, egoism feroce, teatralitate, laudă de sine şi agreabilitate. Astfel de trăsături accentuate caracterizează personalitatea sau firea isterică.
Firea hiperexactă – este, cum s-ar spune, istericul în oglindă, întrucât îi lipsește capacitatea de refulare, are serioase dificultăţi în luarea deciziilor, este anancast, adică grijuliu și meticulos în exces și un fanatic al disciplinei la locul de muncă. O astfel de fire este personalitatea de tip obsesiv-compulsiv.
Hiperperseverentul – este o personalitate a cărei evoluție este marcată de o puternică propulsie motivatorie, de orgoliu și sete de prestigiu personal. Involuția hiperperseverentului înseamnă egoism agresiv – al istericului este la fel de feroce, dar dublat de diplomație – susceptibilitate sau gingășie intolerantă față de cea mai mică lezare a amorului propriu. În caz de oprobriu, această fire se transformă în canalie sau inamic public. Hiperperseverentul se află permanent în antecamera personalității de tip paranoid.
Firea nestăpânită sau impulsivă – se caracterizează prin iritabilitate agresivă, necinste, lipsă de statornicie, violență. Este ceea ce psihiatrii numesc personalitate de tip epileptoid.
Firea hipertimică sau hipomaniacală – poate fi lesne identificată la persoanele care manifestă excentric energie în exces, la oamenii care sunt veseli fără motiv și optimiști anapoda, hiperactivi și inadecvați, într-un cuvânt extraverți, cu digresiuni surprinzătoare în gândire. Aceștia constituie masa din care apar bolnavii de psihoză maniaco-depresivă.
Personalitatea de tip distimic – este acel individ care din punctul de vedere al echilibrului activității nervoase este inert, cu un comportament riguros, bazat pe o morală de tip iezuit. Reacționează disproporționat la evenimentele negative, iar un astfel de răspuns se poate transforma într-o depresie de tip reactiv. Distimicul, fiind lent, nevoiaș în gândire – se dumirește greu ! -, este puțin tentat de divertisment, ambianță și anturaj. Preferă solitudinea și certitudinea afectivă, lucrul concret și, de ce nu? bine făcut.
Firea labilă constituie un veritabil melanj al stărilor hipertimice cu stările distimice, descrise supra pct. 5 și pct. 6, încât, pentru a decela adevărații parametri ai unei asemenea personalități este nevoie de un timp de observare mai lung. Instabilitatea labilului iese însă lesne în evidență ca o trăsătură care îl diferențiază de distimic.
Personalitatea exaltată este caracterizată prin hipersensibilitate la tot ce înseamnă artă ori suprastructură – adică idee. Exaltatul acţionează disproporționat în raport cu realitatea ajungând să acorde primat perceptiv inexistentului, entuziasmându-se de lucruri derizorii, făcându-se partizanul cauzelor pierdute. În același timp, fire contradictorie, exaltatul are stresul nefericirii personale și este paralizat de întâmplările domestice nefavorabile. Este tipul de om căruia toate îi merg greu în viață. Poet, de!
Firea anxioasă. Copilăria tuturor a fost dominată de anxietate (frică fără obiect) și frică. Prelungirea neliniștilor difuze acompaniate de fenomene psihofiziologice dezagreabile (dispnee, hiperpnee, hipersudorație, tahi sau bradicardie, hipersalivație etc.) conturează imaginea personalității anxioase, a timidului incurabil. Docilul submisiv supracompensat face poza dezinteresatului cinic arogant și stăpân pe situație. Totuși, conduita sa nu poate fi confundată, nici în astfel de ipostaze, cu falsul și zgomotosul eroism al istericului.
În fine, personalitatea emotivă este definită de reactivitatea sa afectivă puternică, amplă și durabilă – tip taifun – și prin sentimente pozitive eterne. Pragurile fiziologice scăzute ale emotivului declanșează emoții devastatoare (este trist fiindcă plânge, nu invers !) torente de lacrimi și expresii mimice care cotropesc pe oricine, or tocmai astfel de catharsis – în sens psihanalitic – îl fortifică pe emotiv, ferindu-l de depresie.
Educația, instrucția, cutuma, forța modelatoare sau erozivă a mediului social, alte variabile – controlabile sau nu – ori lipsa tuturor înviază aceste caricaturi și le fac să fie semenii noștri. Este adevărat că la Înfricoșătoarea Judecată nu se va ști, printre oseminte, cine a fost împăratul și cine a fost soldatul… dar în timpul vieții este necesar să se știe cine e judecătorul, cine, tâlharul și cine, apărătorul.
– Dacă ar fi să priviți înapoi, pe care dintre aceste tipuri de personalitate le-ați întâlnit cel mai frecvent în sala de judecată ?
– Expresia cea mai proaspătă, mai autentică a personalităților accentuate o întâlnim la inculpați. Escrocii sunt personalități isterice. În pretoriu sunt familiari, chiar afectuoși cu organele judiciare și nu manifestă niciun regret pentru fapta săvârșită. La Tribunalul Prahova, un deținut a profitat de atitudinea calm-binevoitoare a unei judecătoare și, pentru a o determina să-i admită calea de atac împotriva unei sentințe prin care i se respinsese propunerea de eliberare condiționată, a înscenat un episod comițial cu o cădere dramatică (alunecată) pe scena boxei. Fiind pe aproape, i-am sugerat epilepticului că o să i se facă, urgent o injecție intradermică cu ser fiziologic și astfel va scăpa. A sărit, imediat, în picioare și cu un plâns isteric – cu sughițuri – a spus că și-a revenit. Serul fiziologic astfel injectat produce usturimi insuportabile, or simulanții știu asta.
Autorii infracțiunilor de violență sunt personalitățile impulsive, cele hiperperseverente și, uneori, distimicii. Unii dintre avocați sunt teatrali, pitorești, alții revendicativi, alții… din oficiu etc. La domnii magistrați – zic astfel și despre judecătorii care sunt judecătoare – personalitatea fiecăruia este oarecum ocultată de jocul de rol, cu toate că, uneori, iese nepotrivit în priveliște ca sula prin sac. Domnii procurori sunt, în unele cazuri- astfel mi se pare mie, poate mă înșel – anxioși, submisivi, docili supracompensați cu accese tiranice, iar în alte cazuri hiperperseverenți.
– V-am auzit odată, într-o sală de judecată, susținând că adevărul judiciar este un fals, chiar așa se fie ?
– Părerea mea. Cum Dumnezeu pot fi autorii unei asemenea precarități trufași, în loc să se rușineze că au creat-o ?
Adevărul este una dintre instituțiile fundamentale ale filozofiei și însoțește veșnic întrebarea dacă mintea omenească poate să-l descopere. Dacă nu, de ce ? Dacă da, cum ? Certitudinea imposibilității cunoașterii este cunoaștere ? etc.
Știu că disputele privitoare la aceste întrebări dramatice i-au atras, întotdeauna, pe filozofi (veritas secundum rationae), pe teologi (veritas secundum fidae), pe ceilalți oameni de știință. S-au scris milioane și milioane de pagini și s-a murit pentru Adevăr.
Pe juriști, disputele nu puteau să-i atragă, întrucât dumnealor sunt jenați în viziuni de asemenea mofturi și, mai în urmă, adevărul este ceea ce zic, „cu autoritate de lucru judecat,” acești claponi închipuiți, ceea ce, desigur, înseamnă tupeu, nu glumă.
Borges redă antologica replică finală dată Președintelui Consiliului celor două sute al orașului Geneva de către poetul, medicul și teologul Miguel Servetus, autor al lucrării Despre justiția în împărăția lui Hristos, trimis în judecata acelui Consiliu în anul 1553, „din cauza celor 17 scrisori remise Sfântului Oficiu de către Jehan Calvin, predicator în Geneva”.
Când i se comunică faptul ca a fost condamnat la moarte, prin ardere pe rug împreună cu cărțile sale, umilul, dar neclintitul Servetus a replicat: „Domnule președinte, această condamnare nu este decât un incident. Eu voi continua cu dumneavoastră, în Eternitate!, disputa pentru adevăr…”
Ați văzut dumneavoastră vreun magistrat să moară pentru adevărul judiciar ? adică pentru această confecție stupidă la îndemâna tuturor leneșilor neînstare de a uni în sentințe ceea ce este unit în realitate și de a despărți în sentințe ceea ce este despărțit în realitate.
Simplu. Asta este o parafrază a definiției dată de către Aristotel Adevărului.
– Ați fost vreo 20 de ani judecător, sper să nu greșesc. Ei bine, în toată perioada respectivă ce fel de „parteneriat” ați avut cu procurorii ?
– N-am avut „parteneriat” cu procurorii. Întotdeauna le-am respectat munca atunci când a fost onestă, cu toate că le-am refuzat soluțiile nelegale sau netemeinice. Relațiile dintre procurori și judecători nu au nicio importanță dacă munca lor slujește actului de justiție.
– Ce vreți să scrie pe ultima dumneavoastră carte de vizită, judecător, procuror sau avocat ?
– Păi, n-am carte de vizită, nefiind nici doftor în drept și nici profesor universitar etc., așa încât, dacă lui G.B.Shaw i se scria, din orice colț al planetei, la adresa: G.B.Shaw. Anglia….și era găsit, mie de ce mi-ar trebui carte de vizite ? Glumesc!
– Un gând de final de interviu ?
– Domnule Marian Nazat, cam câți bolnavi psihotici zac băgați anapoda în pușcării ?
Știe vreunul dintre judecătorii care i-au condamnat ce e în sufletul acelor ființe ?
Când selecția magistraților se va face și în baza unor examene serioase – medical și psihologic -, eu n-o să mai insist asupra acestui gând.
– Mă tem că nu și mă mai tem că nici nu-i interesează. Dar poate o vom afla odată, om muri și om vedea, vorba cuiva ! La bună vedere !
––––––––––
1Cercul mincinoșilor