A cui ești, fa’lică? A lu’ Găgău, nepoata lu’ Sande a lu’ Găgău, fata lu’ Oică de la Hunedoara… A fost unul dintre primele lucruri învățate după nume. Porecla îți legitima apartenența la o familie. Ținea loc de adresă, de nume de familie. Așa a fost cunoscută familia tatălui meu de 100 de ani încoace… 6 generații !!!
„Ai lu’Găgău de la Bragadiru, din Teleorman” spus de tata plin de mândrie, este pentru mine cea mai frumoasă declarație de dragoste față de neamul și țara aceasta. Strânge în ea deopotrivă orgoliul țăranului plecat în lumea largă, care nu a uitat de unde vine, dar și mândria de a fi realizat ceva, de a nu se fi făcut de rușine pe el însuși și pe familia lui.
Începutul veacului i-a găsit pe Ion a lu’ Găgău și pe Rada lui (Bâta și Bâtu, cum i-am cunoscut noi pe străbunici) țărani săraci, pălmași pe moșia din Bragadiru, fericiți de Dumnezeu cu două fete și doi băieți. Primul Război Mondial a adus neamului nostru primul martir – pe străbunicul. Numele lui stă scris pe monumentul ridicat în fața bisericii din comună, închinat celor care au murit atunci. Bâta Rada a primit de la patria mumă, pe lângă durerea și greul văduviei, 43 de arii de pământ. În oborul ăsta, în casa din chirpici acoperită cu stuf, dar „curată ca paharul și cu bătătura plină de flori”, cum ne povestea bunica, au crescut cei patru copii. După ce a măritat fetele, a împărțit curtea în două pentru cei doi băieți: Ion (bunicul meu patern) și Mitu.
S-au mai scurs 20 de ani în care munca ogorului, grija familiei și credința în Dumnezeu au fost stâlpii pe care și-au rezemat viața. Neamul a crescut cu cinci flăcăi (doi ai lui Ion și trei ai lui Mitu), mămăliga a rămas tot aia, dar împărțită la mai multe guri.
În 1940 a venit ordinul de încorporare pentru Ion și Mitu. S-a pus pe bocit baba Rada, s-a pus pe bocit Petra lu’ Ion, s-a pus pe bocit Maria lu’ Mitu. Au aprins candela și s-au rugat. Le-a ascultat Dumnezeu rugile și s-a îndurat de ei… După patru ani s-au întors acasă. Ion a găsit casa goală. Petra se prăpădise, lăsându-i orfani pe cei doi băieți – Ion și Tudor. A găsit-o în schimb pe creștina Ilinca, rămasă și ea văduvă cu doi copii și împreună au mai făcut încă doi. În casa lor nu s-a știut niciodată de „ai mei” ,„ai tăi” sau „ai noștri”. Copiii lui și băieții lui Mitu s-au avut ca frații, s-au crescut unii pe alții, s-au iubit și s-au ajutat că așa e „în neam”.
Ai lu’ Găgău ăștia tineri ar fi mers toți la școală, că la toți le era drag să învețe, da’ de unde bani pentru toți ? Și cine să mai muncească la câmp? Așa că fiecare a învățat cât și cum a apucat, da’ patru clase au făcut toți.
Cei bătrâni văzuseră, pe unde i-a purtat războiul, cât de respectați erau ăi’ de aveau o meserie „la mână”, așa că pe băieții mai mari i-au trimis să învețe meserie. Pe Oica (tata) și Onica – la construcții, pe Ene – la cojocărie, pe Gheorghe – la prăvălie, iar pe ăia mici i-au lăsat pe lângă casă, de ajutor…
Așa se face că la 9 ani, tata își câștiga singur colțul de mămăligă (pâinea era pentru duminică), ca ucenic de zidar…
Aveau doar 15 ani tata și văru’ său Onica când au plecat voluntari pe șantierele tineretului din Buftea, Bumbești-Livezeni, Hunedoara… 5 ani de muncă pentru țară, fără altă plată decât salopete, țigări și mâncare. Primii din neam care treceau Carpații… Și care se întorceau acasă pe motociclete, cu o meserie „la mână” (tata chiar cu mai multe) și cu câte o fată frumoasă și cuminte alături, pentru a primi aprobarea ălor bătrâni să se însoare… și să se reîntoarcă la Hunedoara! Și uite așa se cheamă că ai lu’ Găgău s-au unit cu Transilvania și deopotrivă cu Oltenia, având în vedere originea nevestelor !
Între timp, nici la Bragadiru lucrurile nu au stat pe loc. Gogu lu’ Mitu a ajuns gestionar la „cooperativă” și cele două fete și băiatul (a patra generație din neam) sunt premianți la școală, iar Săndica a lu’ Ion e brigadier la CAP. Era prin anul de grație ’60 și un pic. De aici, întâmplările și realizările s-au precipitat…
Doar 10 ani au mai trecut peste neam și Nuța și Tionica lu’ Gogu au fost primele care au terminat o facultate și au ajuns inginere la Hunedoara și Târgoviște, iar Nelu, ofițer la Caracal. Generația a patra s-a întărit și înmulțit (aici intru și eu și fratele meu). Încă 10 ani și generația a cincea a venit pe lume și am început să ne luăm rămas bun de la bunici. Mai trec 10 ani și avem primul absolvent de Drept, de Teologie, iar generația a cincea sporește. Încă 10 ani și avem primul doctor – în științe militare, Ion Voievozeanu, ajuns între timp colonel. De asemenea, Iulian Voievozeanu, vărul nostru, face parte din trupele trimise în Irak. Urăm bun venit generației a șasea. Încă un hop și avem primul medic în familie (de fapt, prima doctoriță), înmulțim numărul licențiaților în Drept (am ajuns la a doua generație de licențiați în Drept, toți la Facultatea de Drept din București !!!), a inginerilor, încă un doctor în Drept (tot fetele…). Vedem lumea întreagă… Studiem în lumea întreagă… Vorbim limbile altor neamuri… Dar nu uităm că suntem nepoții lui Ion și Rada Voievozeanu din Bragadiru, creștini cu frica lui Dumnezeu și dragoste de glie!
Dragă Românie, de la cel mai bătrân din neam, Oică al lu’ Găgău (83 de ani), la cea mai tânără, Natalia (5ani) a lu’ Ramona lu’ Nuța lu’ Găgău, de la Bragadiru la București, Târgoviște, Hunedoara, Timișoara, Clopotiva, la Nisa, îți mulțumim că ne-ai crescut, că ne-ai făcut oameni, te iubim și suntem mândri de tine !!!
P.S. Sperăm că și tu de noi ! Neamu lu’ Găgău din Bragadiru…
Viorica Aioanei – Hunedoara