Stăteam lângă blocul la parterul căruia, în urmă cu vreo trei decenii, am găsit o bătrână omorâtă. Cadavrul intrat în putrefacție se umflase ca un cimpoi și plesnea ori de câte ori îl mișcam, lăsând să curgă sau să țâșnească fel de fel de lichide fetide, de nesuportat. De data aceasta, oamenii din jurul meu nu aveau chipuri, nici glasuri, nimic. Știam doar că nu sunt singur. La un moment dat, sus, pe cerul azuriu și limpede, pe deasupra clădirii de șase etaje, l-am zărit pe Ioan Luchian Mihalea. Avea trupul curat, îi dispăruseră zecile de răni provocate de cruzii asasini în ziua aceea terifiantă de noiembrie… Era îmbrăcat în alb și mergea lin, călcând aerul cu pași egali. Părea îngândurat, preocupat de ceva anume, nici nu se sinchisea de noi, cei de jos… L-am urmărit îndelung cu privirea, fascinat de imponderabilitatea deloc omenească, dimpotrivă. O mai cânta? m-am întrebat fără un motiv precis, însă dinspre el nu venea niciun semn. Nimic. Plutea netulburat. Doamne, vreau și eu să merg asemenea lui, să alerg prin aer! am strigat copilărește și atunci m-am trezit.
În curând se vor împlini 30 de ani de la asasinarea artistului și este prima dată când îl visez…