M-am hotărât, gata, nu mai merge așa, trebuie să depun petiția la Ghișeul de libertăți, și nu mâine, ci azi, am așteptat îndestul! Îmi arunc o ultimă privire pe hârtiile scrise cu migală, am atâtea de reclamat în legătură cu „Actualizarea certificatului de deces al lumii” încât nu mi-ar ajunge câteva călimări cu cerneală! Am vrut să fiu „Fără mamă, fără tată” în sesizarea mea, ce dacă îmi voi tăia „Craca de sub picioare”? M-am săturat de „(In)justiția în epoca noii (a)normalități”! Apoi, nu mai suport să văd mereu și mereu același „Justițap ispășitor”, destul ! N-am ocolit nici „Urinatul în public ca proclamație revoluționară”, o modă toantă de când cu… „Transdreptul”… Și cu „All a penis is, is just a larg clitoris”, l-am încondeiat aprig pe „Profu’ de la drept și penisul ei”, folosindu-mă de un „Transqueept” devastator. Hei, „Pronumele, dragie mele”, mi-a atras atenția unu’, „Bolnav de PISD”, însă l-am ignorat trufaș. Bă, eu „Cuget, deci sexist”, i-am zis în gând, în „Speranța unei îmbrățișări viitoare”, și mi-am amintit, măcinat de-o veche mânie, de „Agresiunile la adresa sănătății fizice și emoționale a copiilor din perioada isteriei covidiene”… Ca și de „Săgețile otrăvitoare trimise înspre inima copilăriei”, ori de multele „Atentate asupra relației dintre părinți și copii”… Vasăzică, suficientă „Motivație” ca să le strig în gura mare: „Nemernicilor, «Lăsați copiii în pace!».
Înainte de a ieși din casă, am repetat „Rugăciunea lui Adam”, am completat jalba cu articolul din „Legea fără nume” și am plecat decis să repun lucrurile în matca lor normală. Dintr-„O icoană cât peretele” mă cercetau chiorâș „Ea, El , Ei”, puzderie de travestiți, că nu-mi mai dădeam seama care-i bărbat și care-i femeie ! Mda, „Libertăți înecate ca țiganu’ la mal”, în cumplitele vremuri ale terfelirii oricărei identități, de la persoană și până la națiune, bleah, ce veac de pomină !… „Care secol, care jaf?” mă ia la refec un cetățean turmentat la ieșirea din bloc și brusc m-am gândit la un antidot pentru toți mahmurii dimprejur: „Alcoolismul legislativ ca leac împotriva fobiilor și a scepticismului” ! Nu că sună mișto prescripția medicală ? Îi las baltă, să se descurce singuri, eu continui să „Înot, într-Adevăr, în jurul lumii” și mi-am pus în minte s-o salvez de la înec, deși e grav cariată de bacilul… „Trumputinescu”, un virus mortal, cică. Pe nesimțite, după ce am traversat „Piața în care a cântat Shakira?!”, mi s-a năzărit că zăresc „Dublul standard, în defilare sub Arcul de Triumf”, ptiu, drace ! Parcă m-a cuprins și amețeala, parcă și echilibrul mi s-a dăulat… Prea m-am agitat, prea m-am consumat zile de-a rândul ca să așez în pagină ofurile mele de fiu vitreg al prezentului. „Roagă-te, mănâncă, luptă și repetă”, îmi șoptește o bătrânică necunoscută, oprită să-mi dea un sfat de îmbărbătare. Îi mulțumesc recunoscător și intru vijelios în clădirea căutată, mă înfig la ghișeu, dar funcționara de acolo, o duduie cam obraznică, mi-o retează sec: „Îmi pare rău, ați venit prea târziu, e «Ora închiderii» !” și îmi trântește geamul în nas. Cer explicații portarului, el își clatină umerii a neputință și îmi dictează un număr de telefon la care să sun. Formez cifrele indicate și, în cele din urmă, îmi răspunde robotul, impersonal și rece, de-a dreptul cinic: „Vrei să mori vioi ? Apasă tasta doi”. Înjur cu năduf și mă întorc acasă pe „Aleea Ăla al II-lea”. Of, că ignoranți mai sunteți, cum care alee? Ascultați cu luare aminte povestea ei și nu tăbărâți ca nerozii pe Inteligența Artificială ca să vă vindece de superficialitate și comoditate, ho, redeveniți oameni, iar nu accesoriile scornelii ăsteia tehnologice menite să vă nimicească definitiv ! Așadar, „l-am urât din tot sufletul.
Întâi de toate, pentru motivele împărtășite de un popor întreg: foamete și restricții, frig și întuneric, propagandă și minciuni.
În plus, l-am detestat din cauză de amintiri foarte intime: pentru a-mi împlini visul de a fi avocat, a trebuit să-i învăț, pe de rost, fragmente de discursuri rostite la conferințe și congrese, pe care să le reproduc întocmai la examenul de intrare la Facultatea de Drept. N-o să mă părăsească vreodată imaginea cu mine, într-un februarie geruit și întunecat, înfofolit într-un halat de molton, ascuns sub plapumă, memorând discursuri într-o limbă de comunist lemn, luminată cu lanterna, pe motiv de avarie electrică în cartier. Societatea socialistă multilateral dezvoltată, evident.
Mai mult, spre rușinea mea, ca simplu cetățean român și viitor-ce-aveam-să-fiu-jurist, m-am bucurat că l-au împușcat. M-am simțit răzbunat, recunosc. Din cauza entuziasmului, nu băgasem de seamă, atunci, că o făcuseră chiar în ziua de Crăciun, că se purtaseră ca niște barbari, că «judecata» lui fusese o anti-judecată, «proces» ca blasfemie judiciară și, mai ales, că istoria pe care o jubilam în acele zile intrase pe contrasensul istoriei adevărate. N-o să uit, însă, niciodată, privirea mamei mele care, auzind anunțul televizat despre «sinistrul dictator și odioasa lui soție» și despre asasinat, mi-a zis, din ochi, că răzbunarea asta este un sacrilegiu. A fost, cred, momentul în care mama s-a trezit din euforia «revoluției», sau ce-o fi fost. Eu, însă, continuam să mă îmbăt.
Și-am tot băut, și-am tot băut: 12 ianuarie ‘90, certuri cu tata-comunistul, Rațiu-Câmpeanu, Piața Universității, mai-bine-mort-decât-comunist, GDS, afișe electorale lipite pentru Convenția Democrată, prima vizită în Vest, blugi, banane, vacanțe luxoase, UE.
Beat de fericire, am adormit. Când m-am trezit, după vreo două decenii, am văzut, în noaptea de Înviere, Belgradul bombardat de ai noștri, întru spirit pacifist și democratic; pe urmă, pe ai noștri, distrugând Irakul, Siria și Libia; apoi, pe noi înșine, autodistrugându-ne pentru apărarea «valorilor euro-atlantice»; după asta, justificându-ne poziția prin definirea acestor «valori»: drepturile omului – democrație, stat de drept și sinergie, reziliență – echitate, anticorupție – diversitate, incluziune și avort, eutanasie-fericit-ca-mort, amprenta de carbon, climate-change-beton, digital ID – hai LGBT, vaccinuri să-ți salvezi bunicii, arme să moară inamicii, la anu’ și la mulți ani, hăi, hăi!
După ce-am făcut ochi, m-am uitat mai atent și-am văzut un popor bezmetic. Un neam de neamuri și de buni sărmani care, astăzi, nu mai știu ce, și în ce, să creadă.
Semeni de-ai mei care, în acele vremuri, înjurau regimul, dar erau bucuroși că aveau balcon închis, proprietate personală. Oameni care, îmi aduc aminte cu o nostalgie sinonimă, în curând, cu infracțiunea, coborau din autobuzul-navetă-claie-peste-grămadă ca să ajute șoferul să «facă pana». Consăteni care înjurau Partidul, dar care erau conștienți că Partidul îi scosese din noroi și le trimisese copiii la școală. Tata-comunistul care, cu Europa liberă-n surdină, se uita, stupefiat, spre orizonturile roșii ale lui Pacepa. Rude care se amuzau amar cu bancuri anticomuniste, dar care dezvoltaseră cea mai tare rețea de troc-supravețuire pe care am văzut-o vreodată. Neamuri care, în ciuda condițiilor de partid și de stat, erau fericite că suntem laolaltă, că vorbim aceeași limbă, că mergem la biserică, că ne vizităm la hramuri, că ne cununăm și ne botezăm apropiații, că recităm din Eminescu, că ne decorăm de Mărțișor și că celebrăm 8 Martie, că stăm umăr lângă umăr, că nu uităm, niciodată, de unde am plecat, că ne împrumutăm vecinul cu făină, că și el ne-a dat ulei, că ne reparăm Dacia în fața blocului în spirit de codevălmășie, că ținem cu Universitatea Craiova chiar dacă suntem moldoveni, că, oricum, Bucovina este cetate de scaun, soră cu cetatea Băniei, că ai noștri copii sunt veseli, cu cheia la gât, că suntem sănătoși și că, într-o bună zi, sigur-sigur!, comunismul o să cadă.
Acum 35 de ani, comunismul a căzut. După cădere, neamurile mele au devenit, asta e!, din diverse motive, nostalgice. În esență, le pare rău că s-au înșelat profund: copiii lor și-au pierdut cheia de la gât.
P.S.: N-aș fi scris rândurile de mai sus dacă nu mi-aș fi amintit, rușinat, că, de Crăciun, tocmai am aniversat cel mai abject act al jurisprudenței post «revoluționare», actul ei fondator. Și, în plus, poate că n-aș fi făcut-o dacă n-aș fi trecut, recent, în plimbare cu Leni al meu, pe aleea centrală din Herăstrău, parcul central al celei mai centrale urbe a țării. O alee care poartă numele unui rege intrat în istorie, după știința mea, grație (din cauza?) antiromânismului, dictaturii, crimelor, abdicărilor, curvelor, curvăsărerilor și priapismului.
Păi, dacă așa stau lucrurile, neamurile mele, penal-nostalgice, sunt de părere că sinistrul dictator pe care l-am urât în adolescență, dar care a scos țara din noroi și care a fost împușcat fără judecată, fără abdicări și fără curve, ar merita minima recompensă ca numele lui să stea măcar pe o uliță.
Una care, îmi sugerează tata-comunistul, dă în Transfăgărășan, de exemplu”.
Furat de pilduitoarea confesiune, valabilă la scară națională, iar nu doar la o familie sau alta, am omis „Tainele a două momente”, însă e timp, iar de vă roade nerăbdarea, deschideți cartea lui Florentin Țuca, Ghișeul de libertăți, ora închiderii[1], și vă veți lămuri mintenaș ! Vă asigur, n-o să vă pară rău, dimpotrivă, nu amânați momentul, fiindcă habar n-aveți ce pierdeți !
P.S.: A, am uitat să vă zic că pe unele pagini îl veți regăsi și pe… Horațiu Mălăele, prin caricaturile sale mustoase, de unde și scuza autorului: „Dacă se întâmplă însă, cumva, să apară neînțelegeri în tălmăcirea textelor, vinovatul suprem este, evident, Horațiu”. Nu sunt, prieten drag, așa că, la ora închiderii, îți urez spor la condei și, de mai știi ceva în plus, scrie, sub semnătură, bineînțeles, ca să ne mirăm cu toții de curajul tău de a înfrunta preceptele noii corectitudini politice!
Până atunci, eu mă deconspir fără fereală chiar la… Ghișeul de libertăți, Marian Nazat.
[1] Florentin Țuca, Ghișeul de libertăți, ora închiderii (cu titlurile de capitole tocmai dezvăluite), Editura Universul juridic, 2026