E 1 Iunie și lor, copiilor, le dedic gândurile mele de părinte și bunic, așa cum le-am adunat în Viața ca un bazar, carte în curs de apariție la Editura RAO…
■ Cum s-au mai schimbat obiceiurile !… În vremea copilăriei mele, părinții ne țineau departe de preocupările oamenilor mari, pe care nu trebuia să-i stânjenim cu prezența noastră… mucoasă. Așa că ne făceam singuri de joacă ba în camera ce ne era destinată, ba în curte, ba în stradă ori în jurul blocului, laolaltă cu puzderia de pici asemenea nouă. Oho, și ce ne mai plăcea libertatea, prelungită, aproape zilnic, până la lăsarea întunericului! Acolo, nu ne mai veghea nimeni, eram doar noi cu noi, în cea mai teribilă școală de instruire și educare ! Prietenii și adversarii ni-i alegeam în funcție de simpatiile și antipatiile încercate la vârsta instinctelor de lapte, nicidecum a rațiunii, fără însă ca mama și tata să ni-i impună. La fel ne reglam și inerentele conflicte sau puneam la cale năzbâtii ce nu ajungeau la urechile „babacilor”, căci anturajul nu fusese selectat după nu știu ce criterii… De aceea, ne trezeam înconjurați și de tocilari, și de ștrengari, și de „drăcușori împielițați”, iar limbajul folosit nu cunoștea cenzura cuiva. Sigur, ne asiguram ca în preajmă să nu nimerească vreun adult și să ne pârască mai apoi acasă ori la dirigintă și dascăli. Ce mai, creșteam asemenea sălbăticiunilor și învățam unii de la alții și ce-i bine și ce-i rău ! Însă exista un avantaj incontestabil: ne formam personalitatea în condiții de competiție naturală ! Spre deosebire de un prezent în care micuții nu scapă de autoritatea parentală niciunde și nicicând ! Bașca bonele angajate să nu-i slăbească o clipă din ochi ! Programul le este stabilit cu minuțiozitate încă de la născare, totul trebuie să respecte grilele citite pe internet sau prescrise de medicul pediatru, de la regimul alimentar și până la sughiț. Viitorii companioni sunt selectați după criterii precise, nu cumva odorul să intre în contact cu odraslele de alt rang social și financiar! Zbenguiala se desfășoară la ore stabilite din timp, nu la întâmplare, și numai în spații monitorizate clipă de clipă, iar obiectul supravegheat nu are opțiunea de a se încura în voie. Ce maidan, ce „spatele blocului”, ce hoinăreli prin parcurile din vecinătate, ce miuțe, ce picioare zdrelite, ce întrecere de înjurături și câte și mai câte ?! Ioc spontaneitate și îndrăzneală, improvizație și fantezie! Lesa și țarcul sunt limitele copilăriei în noua corectitudine pedagogică și cum să ne mai mirăm că, încă din anii de caș, pișpireii sunt duși la cabinetele de psihologie infantilă!
Astfel dresați, ca accesorii docile ale autorilor lor, devin victimele perfecte ale cerberilor corporatiști în cuștile multinaționalelor, scopiți de inițiativă și curaj. Curând, vor descoperi evadarea în voluptatea înșelătoare și suicidară a produselor stupefiante, iar clinica de detoxifiere și cea de psihiatrie îi va găzdui periodic. Da, întrucât la prima situație tensionată intră deja în depresie, fragilitatea sistemului nervos împiedicându-i să depășească obstacolele inerente, personale și profesionale. Un deznodământ deloc imprevizibil, deoarece n-au fost lăsați să-și croiască pe cont propriu armura interioară și au întârziiat exasperant în procesul de maturizare. În definitiv, ei s-au trezit migrând de sub tutela părinților în cea a angajatorului ! A, și a influencerului, uitasem! Pe care îl imită și-i soarbe fiecare diftong încă din clasele primare ! Înțelegeți acum, așadar, cauzele pentru care „tinerii frumoși și liberi” de astăzi sunt manipulați cu atâta ușurință?
■ Ce mult a trecut de atunci, din 29 octombrie 2016, aproape un deceniu.. Noroc că mi-am notat undeva momentul acela de neuitat…
Bobi vine cu Aria pe la mine. Sunt singur acasă. Nepoțica își ia jucăriile, cărțile și își vede de ale ei. Imperturbabilă, parcă e o mașinuță, un roboțel. Îi zic ceva, o întreb, dar nu-mi răspunde. „Mă, cu cine vorbesc eu?” o iau cu blândețe. Nici nu mă bagă în seamă, nici măcar nu se întoarce către mine. „Cu… peletele”, mă lămurește fără să mă privească. „Cu cine ?” mă prefac că n-am auzit. „Cu… peletele”, repetă la fel de impasibilă. Râd, mirat de replica micuței. De unde până unde, că n-a auzit-o la nimeni ? Iată-mă, așadar, la 55 de ani, jucând singur la… perete! Pardon, la… pelete !
■ Ies cu nepoțelul la plimbare, pe aleea ce duce spre „poșta Puișor”, dispărută între timp. Pe bancă și nu numai, bătrânei neputincioși, ieșiți să ia o gură de aer la orele dimineții. „Tataie, la tine, aici, sunt numai babe și moși”, remarcă micuțul și înghit în sec. Cât de curând, dacă apuc, bineînțeles, voi fi și eu în categoria cu pricina…
Peste drum, de-a lungul gardului Casei Poporului, un șir imens de oameni așteptând să intre în bisericuța devenită loc de pelerinaj pentru evlavioși și din care răzbate vocea corului. „Tataie, acum înțeleg de ce nu mergi tu la biserică, auzi de acasă ce cântă popa!” Dar pe mine mă nedumerește puhoiul de lume adunat, deși nu-i sărbătoare religioasă, motiv să mă mir cu glas tare. „Tataie, vor să se uite la oase”, mă lămurește candid Tudor și s-ar putea să aibă dreptate, or fi expuse niscaiva moaște în micuțul lăcaș al Domnului… Și zâmbesc, amintindu-mi de Calvin, care „zicea că, dacă am întocmi un inventar al moaștelor, am băga de seamă că Sfântul Petru are 16 corpuri, și Sfântul Augustin, 44 de brațe”[1]… „De ce râzi?” se arată curios cel mic. Mă feresc să-i spun adevărul, îl va afla el mai târziu, nu se cade să-i tai aripile atât de devreme…
■ Mama unui „țânc din flori” a întâlnit un bărbat care să-i iubească și odrasla. Când băiatul a crescut mare, ea i-a mărturisit soțului său: „Era un copilaș. Dulce, e drept, dar un copilaș. L-ai îndrăgit, am simțit. M-am așezat la picioarele voastre. Era tot ce conta”.
Uneori, viața este o poveste cum nu afli nicăieri altundeva…
■ „Știți de ce vin eu la voi ?” și-a întrebat, într-o zi, bunicii, micuțul lor nepoțel. „Ca să ne vezi, ca să stai cu noi”, i-au răspuns aceștia. „Nu, ca să vă aduc iubire !” i-a lămurit pișpirelul în vârstă de numa’ trei anișori. După câteva zile, el s-a arătat tare curios: „Dar iubirea se termină ?”
Dacă aș ști, zău că l-aș desluși pe prichindel… Chiar așa, îmi spune cineva dacă iubirea se termină ?
■ Ies cu nepoțelul să ridicăm un pachet, însă livrarea întârzie.
– Uite, Tudor, în viață trebuie să fii om de cuvânt, să nu încurci pe nimeni, să fii serios, e cel mai important lucru !
– Nu, tataie, cel mai important e să-ți iubești familia !
Îl strâng în brațe și-l sărut pe frunte, fericit că a înțeles esența existenței umane ! Dar mă umbresc dintr-odată la gândul că mai devreme sau mai târziu, în dialectica prefacerilor de azi, „celula de bază” va dispărea, ea fiind considerată de progresiștii pierzaniei un concept ponosit și dăunător afirmării cu orice preț a individualității…
Să nu uiți, Tudor, să nu uiți !…
■ O încerc pe nepoata mea cea mare, ajunsă deodată la 11 ani, cu o întrebare: „Ce vrei să te faci când o să crești mare?”. „Vreau să fiu o fată simplă, să învăț foarte bine limba engleză și să mă plimb prin toată lumea”, îmi răspunde cu o seriozitate surprinzătoare. Rămân pe gânduri, nu am replică… De-ar ști ea cât de dificilă este arta asta a simplității, inclusiv în viață… Să-i spun? Să nu-i spun? Evit, să nu-i stric cumva visul. Altminteri, nici nu mi-ar fi simplu să-i explic…
■ Știți cumva ce este un curcubeu ? Un „șarpe cu salbe” ! Ce vă mirați așa? Dar cerul ? Dați din umeri… „Marea de sus”, ignoranților ! Și fulgerul ? Hai să vă văd acum ! Of, tot eu să vă dezleg șarada, „strălucirea apei”, nimic nu știți! Ee, acu’ e-acu’ ! Prietenul? Nu, fără platitudini, fără definiții de doi bani, ho ! „Cealaltă inimă”, pezevenchilor ! Vă mai dau o șansă, poate, poate… Sufletul? Mă asurzește tăcerea voastră, oameni de piatră! „Soarele din piept”, nătărăilor ! Lăsați-l acolo, să vă încălzească inima și să vă lumineze calea! S-a făcut beznă afară și întâlnirea noastră a fost în van, măcar de-ați ține minte ziua asta… O cucuvea, „stăpânul nopții întunecate”, și-a început rondul rău prevestitor. În loc de la revedere vă zic numai atât: „UIT” orele petrecute degeaba cu voi. Aș fi putut să vă spun că vă iert, însă indienii guaraos[2], mai înțelepți decât noi, m-au învățat… uitarea.
Pe curând, plec clătinându-mă pe picioare, acasă mă așteaptă Tudor. Mă înseninez deodată la gândul că viața mi-a pregătit nu un toiag, ci trei! A, iar v-am surprins, toiagul e, de fapt, un „nepot permanent”… Iar eu îi am pe Mabel, Aria și Tudor, nu că-s norocos, ca locuitor al anticamerei raiului pe pământ ?
■ Mabel a împlinit doi ani… Abia dacă mă cunoaște, ne vedem atât de rar… Lângă ea și ceilalți doi nepoți, Aria și Tudor, mă trezesc dintr-odată precum pasagerul vremelnic al unui vagon în mișcare…
„Un tren lung ne pare viaţa.
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit, şi când.
Fericirile sunt halte,
Unde stăm câte-un minut,
Până când ne dăm noi seama,
Sună, pleacă, … a trecut…
Iar durerile sunt staţii,
Lungi, de nu se mai sfârşesc.
Şi în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo ţintă ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe şi dureri,
Noi trăim hrăniţi de visuri
Şi-nsetaţi după plăceri !
Mulţi copii voioşi se urcă.
Câţi în drum n-am întâlnit,
Iată un bătrân coboară,
Trist şi frânt, sau istovit.
Vine-odată însă vremea,
Să ne coborâm şi noi.
Ce n-am da atunci o clipă
Să ne-ntoarcem înapoi ?
Dar pe când, privind în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna veşniciei
C-am trăit şi n-am ştiut”[3].
[1] Paul Morand, Jurnal de război: București 1943-1944
[2] „Indienii guaraos, care locuiesc în anticamera raiului pe pământ, numesc curcubeul șarpe cu salbe, iar cerul, marea de sus. Fulgerul este strălucirea apei. Prietenul, cealaltă inimă. Sufletul, soarele din piept. Cucuveaua, stăpânul nopții întunecate. Toiagului îi spun nepot permanent; și în loc de iert, spun uit”. (Cesáres de Armellada și Carmela Bentivenga de Napolitans, în Literaturas indígenas venezolanos, text inclus de Eduardo Galeano în cartea Memoria focului, „Limba Raiului”).
[3] Rabindranath Tagore, Balada vieții trecătoare