Francisc din… Dealul Arsenalului

 E aproape ceasul amurgului… În Dealul Arsenalului, peste drum de hotelul Marriott, un om al străzii  a strâns în juru-i o droaie de porumbei și le dă de mâncare. Bărbatul dezmoștenit  de soarta bună, cu părul slinos și hainele înnegrite de murdărie, șade pe bordură și le aruncă păsărilor aproape domesticite pufuleți   dintr-o pungă. Micile vietăți  îi ciugulesc  până și tălpile desculțe și nespălate, gânguresc șăgalnic, iar el zâmbește fericit. Pare un Francisc din Assisi  dâmbovițean, fără credința italianului. Rămân în loc și privesc cu nesaț  scena ce mi se  înfățișează  în splendoarea ei nudă,  ignorată de trecătorii grăbiți și cu ochii în telefonul mobil. I-aș opri pe toți și le-aș striga să mă țină minte: „Uitați-vă  la omul acesta cât este de fericit, nefericiților! Fiți sinceri și spuneți-mi  când ați mai văzut atâta fericire pe chipul unui semen de-al vostru ?” Dar n-o fac, îi las în grijile lor cotidiene  și o iau agale spre casă,  invidiindu-l cum nu vă închipuiți pe sărmanul acela radiind de  fericire…