Alt subiect, reîmpărțirea regiunii Europei de Est în anii ’40… Și cum să uit scrisoarea lui Valter Roman din 28 iunie 1944, adresată „Comisiei Litvinov”[1], chemată să arbitreze conflictul teritorial dintre România și Ungaria ? Astfel, tatăl lui Petre Roman elabora următorul răspuns la chestiunea în discuție:
„Ţinând cont de întreaga complexitate, varietate și particularitate a chestiunii transilvane, consider că rezolvarea cea mai potrivită și corespunzătoare etapei actuale este crearea unei Transilvanii independente (și față de România, și față de Ungaria), de la râul Tisa până la Carpaţi (a cărei graniţă să fie garantată de Uniunea Sovietică, Anglia și America, pornind de la următoarele motive:
1. Cele două țări care emit pretenții asupra Transilvaniei au participat aproape în aceeași măsură la războiul tâlhăresc al lui Hitler. Atunci, care să fie «recompensată» cu alipirea Transilvaniei? (tendința imperialismului englez este de a avea sub influența sa Ungaria, care să includă Transilvania, deoarece se înțelege că în viitor România nu va mai putea fi folosită de nimeni ca centru al intrigilor antisovietice și cap de pod împotriva URSS);
2. Structura etnografică. Între râul Tisa și Carpaţi locuiesc într-un conglomerat indestructibil români și unguri (locuiesc și sași şi șvabi, a căror problemă amintește de cea a nemților de pe Volga, iar la nevoie poate fi rezolvată în același mod;
3. Independența economică. Transilvania (prin care astăzi înțelegem Transilvania propriu-zisă, Banatul, Crișana, Maramureșul), reprezintă un singur tot din punct de vedere economic. În perioada alipirii Transilvaniei la regatul român, industria ei era mai dezvoltată decât industria României (Reșița este cel mai mare centru metalurgic, IAR, cel mai mare centru aviatic, ASTRA, cel mai mare centru al construcţiilor de vagoane, și DERMATA, cea mai puternică fabrică de pielărie din Balcani). Transilvania dispune de numeroase resurse minerale – cărbune, minereu de fier, cupru, mangan, aur, argint etc. Ea are, de asemenea, un potenţial agrar ridicat. Divizarea efectuată de Hitler în august 1940, care nu avea nimic altceva în vedere decât interesele imperialismului german, contravine tuturor intereselor economice, istorice, naționale și etnografice, la fel cum este contraindicată separarea prin operaţie a unuia dintre gemenii siamezi care nu pot supraviețui unul fără altul;
4. Rădăcinile istorice. Transilvania a fost ani îndelungați, și nu o singură data, țară independentă, cu principe propriu, iar în decursul secolelor XVI și XVII a jucat un rol important în problemele internaționale. Ideea independenței Transilvaniei își are tradițiile și rădăcinile sale atât pentru oamenii muncii români, cât și maghiari. Evenimentele istorice constituie dovada conviețuirii pașnice, de-a lungul secolelor, a ungurilor și românilor din Transilvania, a luptei lor comune împotriva acelorași asupritori;
5. Transilvania a fost partea cea mai progresistă a țării și atunci când aparținea Ungariei și atunci când aparținea României. Mișcarea revoluționară a ungurilor și românilor a izbucnit nu odată în Transilvania. Muncitorii din Transilvania erau mai organizați decât în alte părți ale Ungariei și României. Mișcarea muncitorească era mai puternică decât în Ungaria și România.
Pornind de la toate aceste circumstanțe, consider că renașterea Transilvaniei independente, atât ca soluţie provizorie, cât şi ca soluție de tranziție, constituie o rezolvare realistă și oportună care corespunde intereselor evoluției progresiste atât a României, cât şi a Ungariei (rezolvarea definitivă mi-o pot imagina numai prin instaurarea orânduirii sovietice în Bazinul Dunării).
Cu stimă, (Valter Roman)”[2].
În sfârșit, dintr-o altă sursă – articolul „Cum s-a lăsat Cortina de Fier”, publicat în Ecrits de Paris și reprodus în periodicul Țara, apărut la Roma în august și septembrie 1949 -, aflăm, că „«pentru noi, europenii din Răsărit, care am trăit la faţa locului evenimentele la capătul cărora ne-am trezit aserviţi Kremlinului, inconştiența lumii occidentale în faţa avansării Armatei Roşii rămâne o înspăimântătoare enigmă. Ne răsună şi acum în urechi strigătele entuziaste cu care lumea aceasta aclama avalanşa victoriilor sovietice.
Pe măsură ce Armatele Roşii înaintau, occidentalii se felicitau, invidiindu-se. Delirau de bucurie şi admiraţie aflând de «liberarea» Bucureştilor, Sofiei, Budapestei şi Vienei. «Onoare şi glorie Armatei Roşii !» Astăzi, însă, în fiecare dimineaţă primul lor gând se îndreaptă către oblonul de fier şi se întreabă cum de au putut să-i lase pe ruşi să vină până la două zile depărtare de Rin. Au ajuns în sfârşit să înţeleagă că «Hitler nu era decât un diletant faţă de Politbiroul sovietic».
În timp ce la cealaltă extremitate a Europei, micile naţiuni care aparţineau civilizaţiei occidentale, care trăiau din ideile şi exemplul Apusului, au fost înghiţite de valuri…
La Yalta nu s-a procedat la o împărţire a Europei, ci numai s-a recunoscut Rusiei dreptul de proprietate a ceea ce luase. Mai exact, asupra a ceea ce occientalii singuri îi ajutase să ia, căci dacă Armata Roşie a ajuns acolo unde este astăzi, aceasta se datoreşte în mod sigur nu numai valorii ei incontestabile, dar şi complicităţii Aliaților.
Adevărul e că destinul Europei Orientale a fost pecetluit la 23 August 1944, zi în care Aliaţii au constrâns România să capituleze.
Primele negocieri care au condus la capitularea României au fost angajate la Madrid de către ambasadorul Statelor Unite, Carlton Hayes, amic personal al lui Roosevelt. La sfârşitul lui Noiembrie 1943, Carlton Hayes scrise mareșalului Antonescu întrebându-l dacă nu se gândeşte la modificarea politicii sale externe. «Eu, răspunse imediat Antonescu, sunt gata să trec de partea Aliaților. Dar cu două condițiuni: 1. ca să se opereze o debarcare masivă în Balcani şi 2. ca Turcia să intre în război contra Axei.»
S-ar face o mare nedreptate lui Antonescu, dacă s-ar crede că el se pregătea atunci să se întoarcă după cum bătea vântul. Ţinta lui, singura lui ţintă, era să asigure la timp frontul către Rusia. EI se menținea astfel pe linia dreaptă a politicii româneşti, care întotdeauna a fost categoric anticomunistă. În 1919, când Bela Kun era stăpânul Ungariei, noi am ocupat Budapesta. Când puterile occidentale au decis să înconjoare sovietele cu un cordon sanitar, noi am fost primii să le oferim colaborarea noastră. Mai târziu, ca să luptăm contra Cominternului, ne-am aliat cu Reichul. Şi de data aceasta nu era vorba de altceva decât a bara Armatei Roşii drumul către Balcani.
Răspunsul de la Washington sosi la începutul lui Ianuarie 1944. Roosevelt accepta cele două condiţii. Dar el cerea lui Antonescu un angajament scris şi semnat. Antonescu nu întârzie să se declare de acord: frontul se apropia de frontierele româneşti şi el era grăbit să concludă. Totuşi, Mareşalul făcu cunoscut că declaraţia lui scrisă înţelegea s-o încredinţeze mai întâi preşedintelui Republicii Turce. Acesta ar fi urmat să fie depozitarul actului până în momentul în care ar fi trebuit să-l înmâneze Aliaților.
Neîncrederea care inspirase lui Antonescu această precauţie nu era nejustificată. Era pe vremea când Radio Londra invita popoarele Europei să se ridice contra Germaniei, fără să ţină seama de riscurile mortale la care ele se expuneau. În fiecare zi, BBC-ul soma pe români să întoarcă armele contra Wehrmachtului, cât şi contra guvernului lor legitim. Londra împingea cu sânge rece, în această prăpastie, în care căzuse Iugoslavia, pe toţi cei ce nu aveau norocul să fie despărțiți de Reich prin mare…
Preşedintele Inonu, care, la începutul lui Decembrie 1943, se întâlnise la Cairo cu Roosevelt şi Churchill după întoarcerea acestora de la Teheran, îşi făcuse o impresie foarte precisă: în realitate, anglosaxonii nu aveau alt obiectiv decât să creeze Reich-ului tot felul de dificultăţi în Peninsulă cu scopul de a deschide porţile aliaţilor lor roşii.
Ca atare, preşedintele Republicii Turce refuză să primească angajamentul lui Antonescu…
Când ruşii socotiră că argumentele Angliei şi ale Americii au convins, în sfârşit, România, când fură siguri că în viitor drumul Londrei şi al Washingtonului avea să treacă în mod obligat prin Moscova, făcură cunoscute condiţiile lor, precizând că cele trei mari puteri erau de acord să garanteze execuţia armistiţiului. lată care erau aceste condiţii: 1. România să iasă din Axă; 2. România recunoaşte Uniunii Sovietice dreptul de a anexa Basarabia şi Bucovina de Nord; 3. trupele române vor fi dezarmate de către Armata Roşie; dacă România doreşte să participe la războiul contra Germaniei, diviziile române, instruite şi reechipate de către Uniunea Sovietică, vor fi puse la dispoziţia mareşalului Antonescu şi a lui Maniu; 4. România să se angajeze să plătească Uniunii Sovietice suma de 600 milioane de dolari cu titlul de reparaţii de război; 5. URSS se angajează să nu se amestece în treburile interne ale României şi să-i respecte structura socială; 6. Aliaţii se angajează să ajute România a-şi recupera totalitatea sau cea mai mare parte din teritoriile cedate în 1940 Ungariei.
Ca jurişti, Maniu şi Mihai Antonescu studiară cu mare atenţie textul propunerii lui Molotov, găsindu-l interesant şi demn de a fi luat în consideraţie. Ca ostaş, mareşalul Antonescu voia nu numai garanţii pe hârtie, ci divizii americane şi engleze, care, cu restul trupelor româneşti, să contracareze influenţa Armatei Roşii. Aceasta se găsea masată între Carpaţi şi Marea Baltică, urmând a se revărsa direct asupra Germaniei. «Trebuie, ziceau Maniu şi Mihai Antonescu, să obţinem precizări asupra naturii şi întinderii promisiunilor anglo-saxone.» «Dacă îi lăsăm pe ruşi să intre – răspundea mareşalul Antonescu -, suntem pierduţi…»
N-ar fi fost oare o crimă împotriva intereselor ţării rămânerea mai departe alături de o Germanie virtualmente învinsă? Acesta era raţionamentul lui Iuliu Maniu. Mareşalul ajunsese însă la concluzii cu totul diferite. Ca şi Maniu, el se bucura de deschiderea celui de al doilea front, dar raţiona în felul următor: un al doilea front, sporind şansele şi meritele Aliaților în câştigarea războiului, le micşorează în egală măsură pe ale ruşilor. De aici înainte victoria nu mai poate fi exclusiv sovietică. Şi pentru ca să devină cât mai mult occidentală, trebuie ca ruşii să fie împiedicaţi să înainteze prea adânc şi prea repede în Europa. În consecinţă, ar fi criminal să se distrugă mai curând decât ar trebui frontul oriental al Germaniei; iar o defecţiune imediată românească ar avea ca rezultat esenţial întărirea situaţiei Uniunii Sovietice faţă de ceilalţi doi aliaţi.
Maniu, disperat de nu fi reuşit să-l aducă pe Mareşal pe drumul pe care el îl considera singurul rezonabil, se decise să formeze atunci, cu liberalii, socialiştii şi comuniştii, Blocul Partidelor Democratice. Un număr de înalţi funcţionari şi generali veni alături de el… Şi astfel se repară lovitura de stat pentru cea de a doua jumătate a lunii August. Planurile loviturii fură trimise marelui cartier aliat din Cairo…
Antonescu în acest timp îşi concentra toată atenţia asupra problemei militare, căci, după ocuparea Lembergului de către ruşi, era socotită iminentă ofensiva asupra Moldovei… Plecă de aceea la înaltul comandament german şi avu o convorbire, ultima, cu Füehrerul. Acesta era încă sub impresia atentatului de la care abia se salvase. Îi expuse lui Antonescu punctul său de vedere, proferă ameninţări împotriva «trădătorilor» şi, în sfârşit, îi sugeră să fie împuşcaţi toţi membrii opoziţiei… La întoarcerea spre Bucureşti, avionul, care-l aducea pe mareşalul Antonescu, zbură pe deasupra Varşoviei, pentru ca şeful guvernului român să poată admira ceea ce aviația germană ştiuse să facă din capitala Poloniei ca represalii împotriva generalului Bor Komarowski. Şi, ca să pună punctul pe I, Kilinger, care însoțea pe Mareşal, spuse: «Aşa îi pedepseşte Füehrerul pe trădători».
Două zile mai târziu, luliu Maniu întâlni din nou pe Ion Antonescu şi încercă, pentru ultima oară, să-l convingă. «Domnule Maniu, îi răspunse Antonescu, misiunea României, de când există această țară, a fost să apere frontiera răsăriteană a civilizaţiei şi numai îndeplinindu-şi această misiune cu credinţă îşi justifică existența. E adevărat sau nu?» La rândul său, venerabilul şef al opoziţiei spuse: «Singura noastră misiune este să asigurăm viitorul acestui mic popor». Şi Antonescu replică: «Domnule Maniu, dacă ruşii ne vor ocupa ţara, eu voi fi împuşcat cel dintâi, iar dumneata vei fi al doilea la rând. Persoanele noastre nu contează, dar ceea ce contează este ceea ce ele reprezintă…».
Aşa cum se prevăzuse, ruşii atacară la 18 August 1944. Germanii se retraseră metodic din Basarabia către Siret. Dar în stânga lor, în Moldova, românii cedară: generalii români fuseseră câştigaţi de partea lui Maniu. Poziţia strategică pe care Antonescu îşi baza politica şi speranţele se prăbuşi astfel fără apărare. În această oră decisivă, torturat de durerea şi spaima de a-şi vedea ţara înghițită de Armatele Roşii, Mareșalul făcu o supremă tentativă pe lângă Anglia: îi oferă să transforme România în dominion britanic.
Dar întocmai ca generalii de pe front, care nu-i mai dădeau ascultare, Londra rămase surdă la acest apel disperat…
«Or, în situaţia aceasta se putea prevedea cu uşurinţă că, odată trecută criza, Wehrmachtul va descoperi fără greutate cauzele slăbiciunii frontului românesc şi va trece la represalii. De aceea, opoziţia căută să precipite lucrurile. (Lovitura de stat trebuia să aibă loc la 27 August.) La 23 August, regele îl invită pe mareşalul Antonescu să vină la Palat ca să-i spună situaţia. Abia intrat, Antonescu fu însă arestat de către garda regală, iar, seara, regele însuşi anunţă la radio formarea unui nou guvern, care accepta condiţiunile Sovietelor.
Armata Roşie se puse după aceea în marş: se împânzi pe tot întinsul României şi peste Bulgaria, se uni cu trupele lui Tito şi pătrunse adânc în inima Ungariei. Mii de kilometri fură străbătuţi fără nicio rezistenţă, cu rezultate politice nesperate şi definitive şi infinit mai importante decât gloria militară. Abia la 4 Octombrie, mareşalul Malinowski luă contact cu armata germană.
Între timp, la 22 Septembrie, Churchill se duse la Moscova şi se înţelese cu Stalin: Anglia îşi rezervă Grecia şi atât; Stalin, România şi celelalte ţări răsăritene…
Antonescu a fost împuşcat la 1 lunie 1946. Trupul i-a fost ars, iar cenuşa aruncată în Dâmboviţa, care colectează murdăriile Capitalei.
Un an mai târziu, Maniu fu aruncat şi el în închisoare din care sunt puţine speranţe că va ieşi viu. Închisoarea e ca un mormânt. Dar cel puţin cei doi patrioţi, soldatul învins şi juristul înşelat, nu s-au despărţit ca doi duşmani. Noi cu atât mai mult vom păstra numele lor unite».
Plutonul de jandarmi români, refuzând să-l execute pe Antonescu[3], a fost înlocuit cu un pluton de evrei îmbrăcaţi în uniforme de milițieni»”[4].
Lucrurile se complică al naibii după ce îl asculți și pe celălalt, ce dacă e rus ? Or tocmai de aceea, că e rus ! Una dintre marile puteri de rangul întâi, aflată la o azvârlitură de… dronă de granițele noastre! Ah, geografia asta blestemată! Și cum să nu tremur de furie când îi văd pe papițoii de la cârma României cum îi cântă în strună maleficei făpturi zelenskiene, al cărei singur interes e să ne bage într-un război ce nu nu privește ! Ca pion NATO, bineînțeles, că nu degeaba ne tot pomenim pe bătătura estică, înspre Marea Neagră, cu mesagerii otrăviți cu încărcătură explozibilă! Iar de la Kiev suntem certați de mizerabila obrăznicătură că nu suntem îndestul de belicoși cu Moscova, pfu, zău că mă apucă toți bâzdâcii ! În sinergia ticăloaselor evenimente, Volodimir și ai lui ne cer să le învățăm și limba, întru apropiere culturală, cică… (O fi și viceversa, adică „rakeții” să ne buchisească graiul ?) Nu ne ajunge, oare, că în zorii comunismului am fost obligați să vorbim graiul muscalilor ?! De-ar fi numai ruteanul, însă suntem siliți s-o răbdăm, la pachet, și pe Maia Sandu, alt instigator la ură împotriva „Ursului de la Kremlin”, mama lor de nemernici! De un singur lucru sunt sigur pe lumea aceasta – în cazul unei invazii pravoslavnice asupra noastră, vom fi singuri, istoria ne-a arătat-o cu vârf și-ndesat, cinic și repetabil! Ah, de-am conștientiza adevărul cu pricina… Din păcate, trecutul nedeslușit și falsificat obscen din 1945 încoace e ghiuleaua pe care noi singuri ne-am legat-o de picior și ne ține pe loc, în fel de fel de prejudecăți și clișee primejdioase. Sterile și ostile stabilirii unor relații pragmatice cu muscalii și cu alții asemenea lor, că istoria ne-a rezervat și astfel de resturi diplomatice…
[1] „După mai multe dezbateri pe problematica Transilvaniei, «Comisia Litvinov» a supus analizei trei posibile soluţii de rezolvare:
1. Transilvania de Nord, răpită de la România prin cel de-al doilea arbitraj de la Viena din 30 august 1940, este restituită României;
2. Transilvania de Nord rămâne în componența Ungariei;
3. Transilvania devine stat independent, sub patronajul URSS.
De notat că analiza pe Transilvania are loc la Biroul Păcii de la Moscova în luna iunie 1944, după ce România și Ungaria au intrat în contacte cu aliații anglo-americani pentru ieșirea din război, la Cairo, Stockholm sau Ankara, dar ambele state au fost îndreptate spre Uniunea Sovietică. Pentru Moscova, atât România, cât și Ungaria, sunt state inamice care au luptat împotriva Uniunii Sovietice și vor fi tratate ca atare. În cazul României, această analiză are loc după ce Armata Roșie a URSS a ajuns pe linia Prutului, la frontiera sa din 1941 și cu două luni înainte de actul de la 23 august 1944. De aceea, la prima variantă – Transilvania de Nord este restituită României – apare plauzibilă în anumite condiții: «dacă se va ajunge la o înțelegere cu România, în schimbul refuzului ei absolut și definitiv de a mai cere Basarabia și Bucovina (de Nord)… cu condiția garanțiilor și a unui oarecare control al nostru asupra politicii ulterioare a României». În luarea unei decizii pozitive pentru România, va conta mult supărarea Moscovei că nu a luat parte la al doilea arbitraj de la Viena soldat cu împărțirea Transilvaniei, care va fi declarat nul și neavenit. Experții sovietici au luat în calcul că pentru România, Transilvania «reprezintă mult mai multă atractivitate decât Basarabia».
A doua variantă – Transilvania de Nord rămâne în componența Ungariei – a fost apreciată ca imposibilă, deoarece ar însemna o confirmare a arbitrajului vienez, cu sublinierea că «pentru învingătorii fascismului le-ar fi penibil să-și pună semnăturile sub verdictul lui Hitler și Mussolini». La aceasta, diplomații sovietici mai adaugă observaţia că Ungaria a pornit război împotriva URSS «fără cel mai mic pretext».
Varianta Transilvaniei independente a avut o bună susținere la Moscova. Printre cei care s-au pronunțat pentru crearea unui stat nou, al Transilvaniei, sub protecția Uniunii Sovietice, au fost istoricul E. V. Tarle, membru al Academiei de Științe a URSS și consilier guvernamental, I. M. Maiski, fost ambasador al URSS la Londra și colaborator al lui M. M. Litvinov în Biroul Păcii, S. A. Lozovski, Șeful Biroului Sovietic de Informaţii, D. Z. Manuilski, fost lider al Cominternului și Valter Roman, activist al Partidului Comunist Român (PCR), colaborator titular al Comitetului Executiv al Cominternului la Moscova, care era atunci Statul Major al mișcării comuniste internaționale, singurul originar din Transilvania. Academicianul E. V. Tarle a subliniat că Transilvania nu trebuie restituită nici Ungariei, nici României, pentru că «o Transilvanie independentă era în interesul geopolitic al URSS-ului, ca mare putere a lumii». Ceilalți susținători mergeau pe ideea că o Transilvanie independentă permitea Uniunii Sovietice să țină sub presiune atât România, cât și Ungaria”. (Romeo Couți, Lebăda neagră de pe Balaton)
[2] Romeo Couți, Lebăda neagră de pe Balaton
[3] Iată și părerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej despre Mareșal, contextul fiind situația din 1940 a României: „Ne luaseră ruşii Basarabia şi Bucovina de Nord. Maghiarii ne luaseră partea de nord şi de vest şi ajunseseră până la Braşov. Luaseră bulgarii Cadrilaterul. Liberalii şi ţărăniştii s-au ascuns, social-democraţii ştiţi cum erau, noi, comuniştii, vai de mama noastră! Şi ţara putea să dispară. Atunci s-a găsit un om – Antonescu. Şi-a asumat el puterea. A făcut greşeli, dar în momentul acela a fost singurul care şi-a asumat răspunderea. Şi, să lăsăm istoricii şi pe copiii noştri să judece ei mai bine ce-a fost atunci. Dar nu-mi puneţi mie în gură chestiile asta cu Antonescu”. (Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea, Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli)
[4] Citat de Ștefan Palaghiță în Garda de Fier spre reînvierea României, care însă nu dă și numele autorului articolului respectiv!