Dumnezeule, ce minunăție de carte a izbutit Henry Troyat despre necuprinsul romancier rus! Francezul nu și-a trădat originea, dimpotrivă, simțind ca nimeni altcineva spiritul slav neostoit, contradictoriu și pasional! Îl știam deja, după ce i-am citit o parte dintre biografiile-i celebre – Ecaterina cea Mare, romanul unei împărătese și Ivan cel groaznic. Când am isprăvit lectura, am tras aer în piept și m-am ciupit de obraji, mi se părea că am visat! Oho, pe nerăsuflate, așa am gonit prin cele aproape cinci sute de pagini! Ieșit din transă, am făcut niscaiva pași prin cameră și m-am întors de unde plecasem. Voiam să mă asigur că totul fusese adevărat, așa că am redeschis volumul la final. Căci acolo e, de fapt, chintesența întregii întreprinderi a autorului, în afara căreia nu mai există nimic de spus, nimic!
Așadar, „Dostoievski era în stare deopotrivă de fapte mari și bune și de mici răutăţi, de mari dovezi de devotament și de mici egoisme, de sentimente măreţe și de vicii mărunte. El întruchipa răul dominat. Nu a comis crimele sadice ale eroilor săi, dar le-a visat. L-au obsedat, l-au ispitit. Și s-a eliberat de ele în romanele lui. Dacă a putut să dea dovadă de atâta geniu este pentru că el însuși avea toate slăbiciunile și toate frumusețile omului. Era omul universal, nu prin inteligență, ci prin inimă. Nu a putut să se realizeze ca Stavroghin, «demonul», nici ca Mișkin, «sfântul», pentru că a fost și unul, și celălalt deopotrivă, cu aceeași conștiință. lar dualitatea aceasta se regăsește în întreaga sa operă. El oscilează între lumea carnală a luxuriei și lumea spirituală a renunţării. Ezită între ordinea stabilită și ordinea cea nouă de neconceput. Întruchipează însăși negarea «alegerii». De aceea, nu trebuie să ne mire că acest pacifist creștin propovăduieşte războiul în Orient, că acest vizionar epileptic își umple cărţile cu detalii realiste. Dostoievski se dedublează ca și eroii săi. Și, de îndată ce propune o soluție pentru «problema vieții», putem fi siguri că nu este a lui. Opera lui Dostoievski nu reprezintă un răspuns, ci o întrebare. Nu mai suntem aceiași după ce am citit-o. Credeam până nu demult că suntem bine înrădăcinaţi într-o lume veche de mii de ani, cu legi științifice, precepte morale, obiceiuri sociale sfinte și de neclintit. Și, dintr-odată, iată că decorul se clatină și că ne fuge pământul de sub picioare. Suntem înconjurați de abisuri. Dostoievski ne deşteaptă din somnul nostru comod și ne trezim la marginea neantului. Unde ne sunt minciunile patente, vechile noastre arme sigure? Unde suntem noi înşine? Ce suntem? Ne găsim despuiaţi de toate convingerile pe care filozofia ni le furniza cu generozitate de când suntem pe pământ. Și ce ni s-a dat în schimb? Nimic, aproape nimic, vor spune unii. Totul, vor răspunde alții. Dostoievski a introdus noțiunea de insolubil în metafizica romanescă. Ne-a îmbogăţit nu cu o certitudine, ci cu o infinită îngrijorare. Nu ne-a impus o dogmă nouă, ci ne-a poftit să avem multă răbdare. Nu ne-a dat un motiv de așteptare, ci ne-a învăţat gustul așteptării. «Crede că Dumnezeu te iubește cât nici cu mintea nu poți gândi».
În sprijinul acestui adevăr, urcă şi înaintează spre noi o întreagă turmă de creaturi stranii, cu chipuri străluminate şi cu veșminte de ceață. Raskolnikov, Mișkin, Stavroghin, Versilov, frații Karamazov. Criminalii aceștia, inocenți, destrăbălații aceștia sunt cu toții lângă noi, atenți și gravi. lar noi ne recunoaștem în ei. Și știm că de-acum înainte ne vor însoți întreaga viață, gâfâind de setea noastră, gemând de foamea noastră și împingându-ne din spate când ne credem ajunși la liman. «Să nu-ţi atingi scopul, în asta constă măreția», scria Goethe. Dostoievski este mare pentru că nu și-a atins scopul”[1].
Iar Henri Troyat este mare pentru că și-a atins scopul, readucându-ni-l în carne și cuvinte pe prozatorul care a schimbat pe vecie lumea literară universală!
[1] Henri Troyat, Dostoievski